Bon voyage dans l’univers

Azi mi s-a parut ca o vad pe Lhasa de Sela intr-o masina, la volan. Eram la trecerea de pietoni si visam, ca de obicei cand merg pe strada, aproape absenta la ce e in jur (uneori ma intreb cum de nu m-a calcat nicio masina pana acum).
Asadar, chiar asa neatenta cum sint, am tresarit totusi> la volan era Lhasa. Da, da, stiu> e imposibil…Cu toate acestea, pe loc mi s-a facut dor de ea, un dor intens si dureros, aproape ca de bunicul, sau ca de un prieten vechi pe care l-am iubit mult cat era langa mine si pe care nu l-am mai vazut de mult…

(Un amic zice ca moartea ne scutura din superficialitate si sint absolut de acord cu el.)

Nu stiu de ce, de cate ori cineva se prapadeste, am tendinta de a ma raporta pe mine la acea persoana. E ca si cum as vrea sa-mi dau si mie nitica importanta> “si eu l-am cunoscut- si eu am dat mana cu ea- si mie mi-a zambit- si pe mine m-a iubit”…
E, intr-un fel, un mod egocentrist si un pic nepotrivit de a ma exprima in situatia data.

Si totusi, fiindca si eu sint om si nimic omenesc nu mi-e strain, la fel am facut si de data asta> cand am auzit ca Lhasa a murit, pe langa socul imediat si senzatia ca asa ceva nu se prea poate, mi-a venit aproape instant in minte experienta mea cu ea.

Care a fost simpla si minunata. Profunda si extrem de…nici nu stiu cum sa-i zic. Modesta? Nu, ca suna a “mediocru” (ce-a ajuns si cuvantul asta…). Necomplicata. Fireasca si nemijlocita. O experienta din acelea care iti dau voie buna si senzatia de plutire, asa cum fac marile intalniri.

Nu mai tin minte exact in ce circumstante am ajuns la concertul ei…Am aflat intamplator, parca in ziua concertului, si am decis sa mergem. Era o zi de luni. Era primavara, eram ingrozitor de indragostita (desi nu stiam). Am mers cu el de mana, noi doi. Ba, am mai si luat pe altcineva cu noi aproape cu forta si am intrat in Sala Palatului toti trei-doua fete si un baiat pe doua bilete-, cu inconstienta si tupeul superb -uneori- al indragostitilor…

Tin minte ca orasul nu era intesat de afise care sa anunte concertul si am aflat dintr-o intamplare fericita ca Lhasa a venit la Bucuresti…Trecerea ei a fost atat de discreta…ca o revelatie aproape> fara surle si trambite, fulguranta si de neuitat.

Mai tin minte ca scena era extrem de simpla, iar Lhasa de Sela arata ca o fiinta din alta lume. Eu n-o mai vazusem niciodata pana atunci si, ascultand muzica ei foarte grava, ma asteptam exact la opusul a ce era de fapt> o zana mica si blanda, energica si generoasa, imbracata intr-o simplisima rochita neagra…Nu era coafata (helas si avea un zambet cat Sala Palatului de mare. Vorbea soptit, dulce si mic…Povestea inainte de fiecare cantec ce zicea si cum s-a nascut piesa, totul era un basm, o calatorie prin lume… O data era visatoare si romantica pe strazile din Nisa, apoi calatorea ganditoare printre cactusii din Mexic, altadata era trista si cu inima ranita in New York…

Am plans la concertul ei. Nici nu banuiam cata sensibilitate ascunde acea bucatica de om. In ea se intalneau generozitatea si frumusetea, fragilitatea unei flori si forta unei furtuni de vara. Pasiunea unei cantarete de fado si profunzimea unei simfonii de Beethoven. Era dulce si tare, ca o licoare care patrundea placut in vine si imi incalzea sufletul care tremura parca de frig langa un alt suflet tremurand…Stateam in primele randuri.

Sala intreaga era…de fapt nici nu mai era. Imi amintesc doar legatura mea cu ea, a lui cu ea, a fetei de langa mine cu ea, a fiecarui om de pe randul din spate cu ea, a celor de pe randul din fata cu ea…Lhasa stabilise cu fiecare om din sala o legatura unica si personala, subtire, aproape invizibila dar de netagaduit. Parca trasese din noi, din fiecare, un fir de paianjen…Si, la fel ca in cantecul ala cu elefanti, ne legana pe toti si ne spunea povestea fiecaruia, fara sa ne fi cunoscut vreodata.

Cantareata aceasta ne daduse o lectie de viata…Delicata si profunda, foarte intensa, ca o lumina care strapunge stratul gros de nori vara, dupa furtuna…Tocmai ea, care inca de pe atunci se lupta pentru viata, era un model de seninatate si simplitate…Zambea necontenit, chiar si cand canta, zambea larg si isi dadea sufletul prin microfon, unei sali de oameni inmarmuriti si cu casutele din dreptul pieptului descuiate pe loc.

La sfarsit, cand parea ca panza s-a rupt, ca sa nu cadem dintr-o data ca elefantii, Lhasa ne-a citit o poezie in romana…Nu mai stiu exact ce versuri erau (poate Eminescu?), dar se vedea ca se straduise sa invete pronuntia corecta…Iar la sfarsit de tot, spre mirarea tuturor- sau macar a mea- i-a multumit simplu unei fete. A zis> “multumesc, Cristina” (sper ca am retinut corect numele)…

Mica zana cu aripi verzi, ca un spiridus bun, raspandea lumina in jur, o lumina care a ramas cu noi multa vreme. Si nici nu banuiam atunci cat de mult a ramas de fapt cu mine, in tot acest timp.

M-a impresionat nespus Lhasa cu discretia ei cuceritoare si nobletea care emana din toata fiinta ei…Felul ei natural de a fi in acelasi timp fragila si puternica, de a fi om si de a-si asuma slabiciunile umane, dar si de a se ridica la inaltimea zeilor prin maretia spiritului…Imi aducea aminte de Janis Joplin, de forta ei, dar Lhasa era mai putin rebela. Nu revendica nimic, nu facea decat sa-si exprime in cuvinte si sunete aburul dinauntru, numit suflet. Era rafinata si subtila. Era sincera si iti patrundea de la primul cantec sub piele.

Am plecat de la concert, desigur, vrajita. Under his spell, under her spell> ma indragostisem dublu (e posibil?)…Bewitched, bothered and bewildered…Pluteam, iar motivele pentru starea asta minunata se intretaiau.

Ma impresionase totul> glasul ei, prezenta ei, faptul ca recitase in romana…Muzica fantastica, versurile frumoase, vocea aceea unica, grava si sensibila…Ma intrebam cine era Cristina, de ce ii multumise micuta zana acestei fete?…Eram topita, el era de mana cu mine, lumea era a mea si jumatate din ea era si a lui…Am plutit amandoi apoi pe strazi, nici nu mai tin minte pana cand si pana unde.

Au trecut cativa ani, indragosteala s-a dus. Si Lhasa a cam plecat un pic dintre noi. Cu toate astea, praful asezat pe amintirea acelei zile e magic.

Mai mult decat orice, tin minte simplitatea Lhasei. Mi-am spus atunci> iata un artist desavarsit! Care nu are nevoie de lumini tipatoare, reclama agresiva, rochie decoltata si 5000 de prosoape albe.

Mi-am promis atunci ca o s-o revad pe Lhasa de Sela neaparat, candva, altcandva…

Intre timp, in toti acesti ani (vreo 5) care au trecut de atunci, n-am mai urmarit-o. Fiindca intelegeam (si iubeam) aceasta discretie, desi nu mai auzisem mult timp de ea, nu m-am mirat deloc. Nicio clipa nu m-am gandit ca o asemenea fiinta atat de diferita este si ea supusa legilor obisnuite. Nici gand sa-mi inchipui ca se lupta de atata timp cu boala asta al carei nume ma ingheata. Promisiunea de a o revedea a ramas undeva, suspendata temporar, dar niciodata de fapt anulata.

Asadar, asa facem. Ramane sa ne vedem, chiar daca un pic mai tarziu decat mi-am propus. Pana atunci sper ca sufletul Lhasei de Sela, atat de delicat si de frumos, are o calatorie placuta prin Univers…

Desi toate-s trecatoare pe lumea asta, de fiecare data cand o aud cantand, simt firul acela subtire de atunci cum inca ma leaga…
Ma leagana.

Si-am incalecat pe-o sea

Azi am alergat toata ziua, asa cum am facut tot anul si cum fac de obicei> alerg si nu am timp de mai nimic, le amestec pe toate si din haosul asta uneori se nasc lucruri bune.

Mi-am luat insa, un minut doua de ragaz si am privit apusul. A fost o noua minune. Tocmai ce s-a dus dupa orizont soarele, care azi a fost rosu si surprinzator. A iesit dintr-un cer gri, dintr-o data, cu ultimele puteri si a inrosit cerul. Ploua si aproape ca ma asteptam sa vad un curcubeu, daca n-ar fi apus…

M-am gandit azi in alergarea mea ca sint fericita. Chiar daca uneori arat ca un milion de dolari si ma simt ca o suta (si invers), chiar daca plang uneori, chiar daca aproape ca imi vine sa renunt alteori, chiar daca sint nedreapta si ma vaiet, chiar daca sint oarba si gresesc, chiar daca sint impulsiva si fac gafe…Viata mea e absolut fericita.

Asta am simtit eu azi. Ca sint o rasfatata a sortii. M-am gandit la foarte multi oameni dragi, pe care ii iubesc. Le-am trimis tuturor un gand frumos. Sint atat de multi, incat anul acesta (si de lene) n-am apucat sa le scriu sau sa le spun tuturor.

Oricum, e un privilegiu acesta> sa ai multi oameni dragi si prieteni in calatorie. Poate ca nu sint intotdeauna acolo cand am nevoie de ei, poate ca nu sint asa cum mi-am dorit, dar ei exista si sint multi.

Mergand pe strazi azi am vazut multi oameni saraci, care isi petreceau ultima zi a anului cersind…Le-am dat bani, insa cred ca nu se mai bucura de mult…Mi-ar fi placut sa am puterea de a-i lua in brate, de a-i saruta pe obraji cu foc si de a le spune ca ii iubesc. Pana la urma, e important sa o zic, chiar daca o arat si cred ca e suficient…Cuvintele sint magice, au o putere fantastica.

Cam asta a fost povestea mea, spusa pe fuga. Am vrut sa nu se termine anul asta fara sa-mi iau ramas bun cum se cuvine si fara sa va spun un secret. Cand ma simt descurajata, cant. Se intampla o minune atunci, ceva ce nu pot dezlega sau nu pot cuprinde in vorbe ca sa va explic.

Si inca ceva> eu zic sa consumati cat zahar, alcool si grasimi vreti, dar sa nu uitati un lucru.
Sa zambiti cel putin o data pe zi in anul care vine!

Vedere dintr-un tren

Ce avem e numai clipa de fata, efemera si pretioasa ca un fulg de zapada. Din tren te vad plecand si ma gandesc ca si tu ai luat un alt tren, care e nevazut, dar care la randul lui te duce spre alta destinatie…
Clipa noastra a trecut, intocmai precum fulgul cel frumos dar rece se topeste in palma vie si calda…Asta e minunea si soarta lui> sa moara, lasandu-ne in urma doar amintirea formei lui perfecte.

Atunci ma gandesc ca cel mai important lucru in viata, pe langa imaginatie, e sinceritatea.
Curajul de a te dezgoli in fata celorlalti exact asa cum esti, si nu cum ti-ar placea tie sau lor sa fii.
Increderea de a te darui lumii in toata complexitatea ta de om, nimic mai mult, dar nici mai putin.
Puterea de a fi pur si simplu un om, cu pacate marunte si minuni personale…

Asta conteaza la fel de mult ca puterea de a visa, poate cel mai mult totusi, desi nu e…sa zicem cel mai apreciat lucru, nici cel mai usor de facut…

Acesta e ingredientul care face ca momentul superb si unic in care ne-am intalnit sa fie pretios, sa fie perfect, rotund, si complet> sa se incheie discret si repede, ca un fulg, dar sa fie ceva concret, cu densitatea unui gand. Sinceritatea.

Privind pe geam ma minunez ce tara frumoasa am…Este perfecta! Lumina blanda de toamna pune si mai mult in valoare culorile ei. Natura minunata se pregateste de somn si am senzatia ca am nimerit intr-o casa in care oamenii pregatesc paturile, asternuturile, isi fac culcusul pentru lunga calatorie a trupului si sufletului pana dimineata.
E cald si bine sa ma uit asa din tren la dealurile molcome ale tarii mele- pe care o iubesc si care ma doare deopotriva…
Satucurile cuminti cu o biserica alba, numai una, cu cimitire maruntele si gri….un cocos care zburataceste o gaina intr-o curte cu gard mic de lemn…un magarus impietrit si un cal alb in lanul de otava necosita….
Oi dolofane si pline cu blana rotunda, intrand placut unele intr-altele la radacina unui copac cu coroana larga…Orasele mici, cu cartiere saracacioase, cu copii pe biciclete si baloane colorate…

Gari cochete si caini vagabonzi, isteti si cumva tristi…

Rufe roz si verzi puse la soare si un batran cu toiag in poarta, privind resemnat si curios la circul lumii, acelasi in universul lui mic ca si in cel al nostru mare si sofisticat…

Sint momente in care ma gandesc la viata. La faptul ca mi-ar placea sa traiesc asa, intr-o eterna liniste patriarhala, undeva intr-un asemenea satuc, incremenit in timp, in care lipsa de progres m-ar lasa sa-mi aud sufletul mai bine si i-ar lua mult de furca mintii mele intortocheate si nelinistite.

Din nou, calatoria cu trenul prin tara ma intoarce, chiar daca numai pentru un timp, din drumul meu ipotetic catre alte meleaguri….Parisul cosmopolit, India aventuroasa, Italia culturala, Tibetul fascinant, Germania plina de surprize, Suedia misterioasa, China indepartata, Spania voluptoasa…toate acestea pare ca mai pot astepta inca, iar celelalte comori ale lumii acesteia nu ma mai cheama ca altadata…

In schimb, acum aud glasul pamantului meu trist si cumplit de frumos cum ma striga mut catre el. Si atunci imi vine sa ma gandesc, nu stiu de ce, la moarte. E atat de frumos, ca ma gandesc ca as putea muri acum, intr-un moment de fericire ca acesta- ce noroc!…

Si ti-as spune ceva, la fel cum le-as marturisi si altor catorva oameni dragi. As spune asa> ca daca sufletul meu ar avea brate, ai simti, de fiecare data cand te vad si de fiecare data cand plec de langa tine, cum te strange, cu o forta nebanuita. Asa de tare, ca te-as inghiti ca o gura infometata si nesatula.
Astfel, cred eu, pret de o clipa, ai simti fara putinta de tagada ce inseamna “pentru totdeauna”.

Acelasi gand

Caut ceva, nici eu nu stiu ce, cu o culoare nedefinita, gust nemaintalnit si o forma bizara…Un sunet neauzit, o suprafata neterminata…

O prezenta inefabila, un infinit delicat, strans tot intr-un punct definibil, intocmai ca o centrifuga…

Un ceva care ma doare cand ma gandesc la el…Care ma cheama spre el, la fel ca orizontul atunci cand apune soarele…

Care ma face sa plang fara sa-mi curga lacrimi, sa tremur fara sa-mi fie frig…

Ceva mut pe dinafara, un vuiet imens pe dinauntru…

O furtuna zbuciumata care undeva, la marginile ei, ar putea parea doar un vanticel de primavara…

O mare linistita, in care toti pestii din ea fac o dragoste nebuna.

De unde se vede cum a fost

Suspendata intre doua lumi, ma dezmortesc. Mi-am pus o cada de apa care ma asteapta aburinda sa ma transform si sa alung mirosul salbatic de tigan care mi s-a impregnat in piele.
Am nisip pe picioare si in suflet e o plaja mare, pe care valurile inca o mai spala delicat pe margini.
Am parul frumos si nepieptanat. Ma uit in ochii mei si nu mai sint caprui, ci verzi, de o culoare nedefinita ca o frunza putreda pe pamant reavan.
Pielea mea miroase ciudat, am om si a sare si abia ma indur sa spal de pe mine acest amestec sublim de substante.

Mai stau un pic asa pana sa ma spal ca sa pot intra inapoi in marele oras…Marea m-a salbaticit, mi-a luat toate pacatele orasului si le-a imblanzit usurel, le-a spus o poveste frumoasa la urechi si le-a adormit…

Prin ochii mei se plimba acum salcii si pesti, niste nisip de matase si delfinul cel mic de la rasarit, cativa copii blonzi, o fetita cu papusa, un puiandru de caine cu ochi misteriosi si buni care a dormit cu mine intr-o dupa amiaza pe plaja, scoicile taioase care mi-au marcat picioarele in fiecare dimineata…Oamenii vechi si oamenii noi…oamenii fericiti, prosti, nebuni, beti, rai, cuminti, timizi, frumosi, urati……I-am iubit si pe ei, pe toti, caci marea face un miracol cu mine.

Ma face sa-mi aduc aminte ca toti sintem frati si ca ne primeste pe toti cu o generozitate egala, la fel ca mama si precum Bunul Dumnezeu.

Ca sa ne bucuram un pic; ca sa ne mai treaca din ranile orasului si ca sa redevenim salbaticiuni, un pic mai bune si mai curate, macar pentru un timp.

Scrisorica pentru departe

Fiindca m-ai rugat- iata, las la o parte toata oboseala acumulata azi si in ultimii ani- si scriu acest post, doar si numai pentru tine.
Azi a fost o zi minunata si epuizanta, in care am respectat unul din principiile de baza ale vietii mele> am facut ceva nou. Sau…mai bine zis am cunoscut un om nou. Si la propriu, si la figurat. Un om fara varsta, la ani mai putin de 40, dar caruia nu as fi putut sa-i dau vreo varsta. Am facut un interviu cu el, repede si cu emotii imense. Mi-a placut.
Uite ce scrie el:

Ea iubea norii… era atît de frumos…
Se trezea în zori şi pornea lin,
dansînd,
colindînd burgul pe jos
adulmecînd aburul lăptos ce tot defila
ea trăia cu ochii pe cer
uneori îmi spunea:
uite fab, vezi tu, vezi,
plouă blînd şi uşor
fiindcă norii mei mov nu-s decît un covor
şi, de vrei să păşeşti, uite, poţi să păşeşti
n-ai nevoie de aripi, e de-ajuns să priveşti
şi să ştii că deasupra sînt doar nori de asfalt
iar de simţi că miroase în tine a nard
trebuie să te-opreşti, bulevarde de fum
îţi presară pe glezne amintiri de parfum
e de-ajuns, fab, de vrei
uite, este de-ajuns
să mă prinzi doar de mînă
ca să ai un răspuns
fiindcă, uite, vin ploi şi vin clipe şi ani
cum vin peste ocean stoluri de cormorani
şi vin nopţi peste noi
şi tăceri vin şuvoi
şi nimic n-ar putea să aducă-napoi
zorii zilei de azi,
norii zilei de ieri
fiindcă tot ce ai, fab, este tot ce oferi
asta m-a învăţat sufletul meu ceţos…

ea iubea norii…
simplu.
şi atît de frumos…

Il cheama Fabian Anton.

Apoi am mai stat si am mai facut diverse lucruri obositoare, dar folositoare.
Am ajuns acasa cu o senzatie de plinatate, a omului care si-a facut datoria.

Pe drumul spre casa am iubit tot ce imi iesea in cale. Cerul era absolut imposibil de frumos, cu nori de toate felurile. Oamenii erau simpatici si imi venea iar sa ii iau in brate. Casele vechi la care nu vad niciodata oameni la fereastra nu mi-au mai parut pustii. Masinile obraznice mi-au parut comice, iar asfaltul topit fascinant ca o ciocolata.

In tot acest timp imi era dor de tine si ma gandeam la aceasta scrisoare, la ce o sa scriu si la ce o sa fie.

Si ma mai gandeam ca lucrul cel mai de pret pe care il poate avea un om nu poate fi decat imaginatia.

Asta am gandit si facut azi, spre deosebire de ieri si atat de altfel decat maine…E ceva ce iubesc si de care imi e teama> imprevizibilul acesta innebunitor al vietii, care frizeaza absurdul de atatea ori si care are un algoritm al lui, aproape matematic…

Inca nu l-am descoperit- niciodata n-am fost buna la matematica- si ma bucur ca e asa.

Mi-ar fi placut sa alcatuiesc un nor din acesta pentru tine, sau macar sa trimit unul din cei care mi se daruiau astazi pe cer pana hat, departe, la tine, ca pe o scrisorica din aceea de demult, scrisa de mana pe hartie dictando, intr-un plic alb si cu timbru cu Nicolaie Iorga.

Far away, so close

Am plecat din Marele Oras pentru o zi, din nou, in acest weekend. Am mai facut acest experiment, dar niciodata nu mi s-a intamplat sa ma intorc cu senzatia ca nu am mai vazut vreodata locurile astea atat de cunoscute…

Il urasc si il iubesc in acelasi timp pe Marele Oras, e ca un partener vechi de care ma satur in fiecare saptamana; pe care il parasesc cat de des pot; pe care il insel cu alte locuri mai frumoase, mai curate, cu orase minunate si cu munte si cu mare…

…dar de care imi e dor cand plec si pe care il regasesc altfel de fiecare data…

Visez, visez si recunosc>mi-e teama.
Ascult putin Tom Waits si imi trece. Si, la urma-urmei> de ce mi-ar fi?…

My role model

Iata mai jos un interviu facut de Iulia Blaga pentru Hotnews cu Eugenia Voda> modelul meu romanesc in materie de jurnalism, feminitate, umanitate in general…Nu mai multe de cinci ca ea daca am avea- am fi salvati!
Din pacate, cred ca avem chiar mai multe de cinci, dar stau bine ascunse in casutele si familiile lor, departe de intinatoarea gura a lumii…

Dar sa lasam. S-o ascultam mai bine pe Eugenia:

Eugenia Voda: “Intotdeauna am detestat televiziunea, dar la modul fellinian, cu zambetul pe buze”

autor>Iulia Blaga>HotNews.ro

Iulia Blaga: Am gasit intr-un interviu mai vechi de-al tau o fraza care m-a socat, si voi incepe cu ea, inainte de orice altceva: “Am facut televiziune asa cum, in vremea celui de-al doilea razboi, existau doamne care lucrau, voluntar, ca infirmiere in spitalele pline de raniti.” Nu inteleg!! Vorbim oare despre Romania si despre televiziunea din Romania?! Cum se suprapune aceasta componenta mesianica peste peisajul tot mai dezolant al televiziunii de la noi?

Eugenia Voda: Ma bucur daca te-a socat, asa si trebuie! Ai impresia ca in spitale nu era cel putin la fel de dezolant ca in balamucul televizistic din Romania de azi? Si apoi, acele doamne care mergeau acolo, ca sa spele un coridor sau sa panseze niste raniti, te asigur ca nu vedeau in asta o “componenta mesianica”, ci mergeau pur si simplu pentru ca era nevoie de ajutor.

Asa am simtit si eu, prin anii ‘90, cand valurile de televiziune dezolanta se revarsau peste natie: ca e nevoie de ajutor…  Poate la mine (daca tot suntem la HOTnews), s-ar putea vorbi mai degraba de o componenta masochista! Pentru ca intotdeauna am detestat televiziunea, dar la modul fellinian, deci fara incrancenare sau repulsie, pur si simplu am detestat-o cu zambetul pe buze.

Daca sunt singura acasa, pot sa nu deschid televizorul cu lunile. Prefer sa citesc ziare. Sunt un intelectual  roman care a ales acest mod de expresie – televiziunea -, crezand ca poate fi de ajutor, atata tot. Cred ca m-am inselat si ca batalia e pierduta.

I.B.: Emisiunea “Profesionistii” implineste noua ani de existenta. Mai tine? Mai ai suflu? Ai senzatia ca inca putin si epuizezi profesionistii din Romania?
E.V.: Te felicit ca ai stat sa-i numeri. Din punctul meu de vedere, au trecut ca fulgerul. Acuma nu am timp sa-ti povestesc o teorie (stiintifica!), conform careia oricine persevereaza cum trebuie intr-un anumit domeniu are toate sansele sa devina genial. Deci, daca nu ai observat, afla ca am perseverat destul in televiziune ca sa fi devenit geniala )

Nu am senzatia ca epuizez profesionistii, am senzatia ca ma epuizez pe mine inutil, si ca alte proiecte ale mele stau blocate din cauza televiziunii. Dar asta e cu masochismul, el merge mai departe, tot mai departe. E greu sa-i impui o limita rationala!

“Emisiunea ideala ar fi una in care eu sa tac tot timpul”

I.B.: Cum a inceput “Profesionistii”? Ideea iti apartinea?
E.V.: Ideea imi apartinea, da. Primele editii au fost mult mai usor de facut, pentru ca am invitat oameni care mai fusesera la televiziune si care “stiau sa vorbeasca”, prin natura meseriei lor.

Pe traseu, am invitat si oameni pe care i-am descoperit eu, care nu mai fusesera niciodata intr-un studio, care se exprimau greu, care se blocau, deci lucrurile s-au complicat treptat, “operatiile” de neurochirurgie pe care le-am efectuat in “spital” au fost din ce in ce mai migaloase.

Statistic vorbind, am avut o rata de supravietuire foarte buna, chiar daca am avut si esecuri, oameni pe care n-am reusit sa-i scot din limbajul de lemn nici cu macaraua, sau oameni de la care, dupa patru ore de stat de vorba, n-am retinut absolut nimic! Uneori ma gandesc ca as putea face sa para locvace pana si un mut!

I.B.: Cum arata emisiunea ideala?
E.V.: Emisiunea ideala, cu care nu m-am intalnit inca, ar fi una in care eu sa tac tot timpul, iar ceea ce aud sa fie palpitant! Deocamdata nu am avut parte de un monolog atat de genial incat sa ma amuteasca, drept care mi-am conceput emisiunile ca un dialog intre doua personaje, in care important este cel de-al treilea personaj : mesajul, pe care eu nu l-am trimis prin posta, ci prin televiziune!

Asta apropo de mogulul hollywoodian care a zis, si bine a zis : “Daca ai un mesaj, trimite-l prin posta!” Dar asta e valabil in cazul artei, nu in cazul unui mijloc de informare si de formare cum e televiziunea.

Dimpotriva, cred ca televiziunea ar trebui non-stop sa transmita mesaje, explicite, ca un mijloc foarte eficient de igienizare sociala. Din pacate, s-a pornit cu stangul de la “facerea lumii”, din ‘89, cu mahalaua expandata, iar acum lucrurile sunt scapate de sub control.

Trebuie sa spun ca nu sunt pentru democratie in cultura (dar nu e o parere originala, e si parerea unor celebri sociologi occidentali). Cred ca in cultura (iar televiziunea se include, totusi, aici) lucrurile trebuie tratate coerent si urmarind o anumita directie. Altfel se creeaza, iata, o epidemie a vulgaritatii si a stupiditatii, cu nimic mai putin spectaculoasa decat “gripa porcina” – o gripa porcina la figurat.

“Invitatii mei stau pe ganduri cand consider eu ca e necesar”

I.B.: “Profesionistii” a impus un stil de montaj inedit pentru talk show-urile inregistrate de la noi. La tine in emisiune s-ar parea ca invitatii nu stau pe ganduri, dupa cum nici tu nu esti niciodata luata pe nepregatite. Cum ai ajuns la acest format?
E.V.: Nu uita ca am o formatie de om de cinema. Am studiat teatrologia-filmologia si am facut, ani de zile, practica la montaj. Invitatii mei stau pe ganduri cand consider eu ca e necesar. Altfel, ma ghidez dupa un singur principiu : toate genurile sunt bune, in afara de genul plicticos.

De curand, un fizician pe care l-am avut invitat mi-a spus dupa ce a vazut emisiunea ca intelege ce fac eu. Ca in fizica, in laborator – adica in studio -, se produce experimentul, iar apoi, la montaj, eu construiesc teoria.

I.B.: Cum pregatesti o editie a “Profesionistilor”?
E.V.: Am o echipa mica si lucrez enorm, dar mi se pare penibil acum sa ma apuc sa si povestesc cum ma chinui. E ca si cand o campioana de patinaj artistic ar povesti cum se juleste ea la genunchi, in timpul antrenamentelor.

I.B. Au fost oameni pe care i-ai dorit in emisiune si te-au refuzat?
E.V.: Extrem de putini. Nu m-au refuzat pe mine, ci aceasta vitrina care se cheama televiziunea. Sunt oameni care nu au dat nici un interviu la televiziune in viata lor. Ii inteleg. Nici eu nu merg la nimeni, la nici o emisiune. E destul ca merg la a mea !

I.B.: De ce ai refuzat oameni care se invitau singuri la tine in emisiune? Modestia e un indiciu al profesionalismului?
E.V.: Nu, din superstitie. Si traiesc bine cu superstitiile mele. Cand imi aleg invitatii, hazardul guverneaza totul, vorba vulpii lui von Trier, “domneste haosul”!

I.B.: Cu emisiunea ta ai luat (pardon de expresie) pulsul elitei intelectuale din Romania. Care e concluzia ta dupa noua ani? Mai apar profesionisti?
E.V.: Profesionistii exista, dar nimeni nu are nevoie de ei, cam asta e concluzia mea. Sauve qui peut ! Dintre toate editiile pe care le-am facut pana acum, cel mai mult mi-a facut placere sa vorbesc cu fetita de 9 ani, campioana de sah, Daria Visanescu. N-am sa uit niciodata ochii ei mari, albastri, geniali, incercand sa inteleaga ce se intampla la masa noastra de sah.

I.B.: Cat la suta te mai simti critic de film?
E.V.: Mi-am tratat invitatii ca pe niste personaje vazute de un critic de film. Sigur ca uneori mi s-a parut ciudat, gen “da mama cu biciu-n mine !”, ca, in loc sa scriu o cronica de film stateam sa montez un stomatolog sau un crescator de trandafiri, sa zicem!

M-am gandit sa scot o carte cu cronicile mele preferate, pe care sa o intitulez “Si eu am fost critic de film”. Dar baiatul meu mi-a spus ca i se pare un titlu trist. Totusi, nu uita ca de la Cannes scriu zilnic, deci ma mentin in elita presei cinematografice acreditate cu “rose pastille”. Vorba aceea, sunt de acord sa fiu modest, dar sa se stie !

Like a rolling stone

Asa pare a fi inima mea…De cate ori cineva incepe sa se prinda ca un muschi de ea, inima mea incepe a se rostogoli…Se duce mai departe, zice adio si bun gasit intr-o continua miscare.

Am spus de atatea ori “ramas bun” in viata mea, incat ma intreb daca nu e asta lait motivul trecerii mele pe aici.

Si asta-seara mi-am luat adio de la cineva drag.

Am mai spus insa si bun venit altcuiva in seara asta.

Viata e ciudata, neprevazuta si -vorba cuiva- full of magic and television…

Daca tu ai disparea

Am vazut in seara asta doua filme care au rulat la cinematograful meu preferat- Studio. Primul a fost unul slovac despre cum iubesc nevazatorii…Extrem de sensibil si emotionant…Am iesit din sala cu lacrimi in ochi.

Pentru ca mai apoi, cand ma gandeam ca nu ma mai poate impresiona nimic in seara asta-  sa vad un alt film deosebit. Despre dragoste la varsta a treia, despre cat de frumoasa poate fi si cat de tragica. M-am regasit in rolul jucat de actrita principala (Ursula Werner), indelung premiata si apreciata pentru rol. Dar cel mai mult m-a surprins subiectul, la care m-am gandit adesea- ce faci daca te indragostesti dupa casatorie…?

Am ajuns acasa si am deschis din nou postul meu de radio personal. Imi era tare dor de Alifantis…