Azi aveam o gramada de alte idei in cap. Cum ar fi conditia scriitorului, care e un cliseu si care…
Dar sa lasam.
Acum m-am intors de la un concert de muzica clasica. Sint inca sub influenta muzicii, desi nu e prima oara pentru mine, nici macar prima oara dupa un timp. O nu, chiar in ultima vreme am ascultat la nebunie simfonia a 5-a si simfonia a 9-a de Beethoven, le-am gasit integral pe youtube, si inca intr-o interpretare magistrala! Habar n-aveam ca exista si tare m-am bucurat. Eu le am pe discuri vechi de vinil, pe care le mai tin in casa de dragi ce mi-au fost odata…Pick-up-ul nu mai are ac nou si e o tragedie sa asculti Beethoven asa, cu acul ala tocit.
Asam. Beethoven deci. Eu am despre el o imagine…Hm…cum sa-l descriu oare mai bine? Pentru mine e cel mai mare compozitor. Stiu, stiu ca nu e el CEL mai mare, dar pentru mine zic. In clasamentul meu. (paranteza- am sa fac un top ten al meu de muzica)
Cum ziceam> Beethoven=cel mai mare in clasamentul meu. Si mai e si zbucium mult in el. Pasiune pura. In forma ei cea mai bruta si cea mai frumoasa. E ca o furtuna omul asta. Cand il ascult vad copacii din padure, inalti, mesteceni cred sau nu- mai bine- plopi, puternici, zguduiti de furtuna pasiunii. Indoiti aproape de rupere de vantul disperarii, biciuiti de stropii mari ai geloziei…ai crede ca Beethoven ii omoara, ca vrea sa distruga totul cu pasiunea lui. Totusi, eu cred ca e pur si simplu o iubire fantastica la mijloc. E un fel de Big Bang din care s-au nascut toate. Beethoven iubeste cu salbaticie, iar asta il face pentru mine cel mai cel. E uman pana in varful unghiilor, pana in varful parului ridicat in cap.
Plus de asta…cum o fi, oare, sa faci muzica fara sa auzi?? Sa o canti fara sa auzi??
As fi vrut pentru el sa fie fericit. Sa-si gaseasca linistea si iubirea…Dar cine i-ar fi putut intoarce pe masura atata tumult…? Cine ar fi rezistat oare maretiei si nebuniei lui…? Si cine ar mai fi scris Sonata Lunii…?
Sonata Lunii, adica Sonata pentru pian nr 14, compusa in 1801, botezata a Lunii de un poet german 30 de ani mai tarziu fiindca in mintea lui semana cu lumina lunii reflectata pe lac. E dedicata unei femei, desigur, o contesa de 17 ani, eleva de-a lui Beethoven. Desigur, pentru ca povestea de dragoste sa fie asa cum sunt toate cand vine vorba de Beethoven (cam tacanit gagiu, normal ca alea toate erau speriate de el…)- asadar, contesa nu-l iubea, iar el era indragostit la nebunie de ea si spera sa isi petreaca restul vietii alaturi de ea. Nu stiu daca e mai bine ca n-a fost asa, cert e ca a compus aceasta minunatie de mai jos, care are pe youtube (si sint fericita sa zic asta) 4 milioane si ceva de vizionari…A spart pana acum toate recordurile pe care le-am vazut eu, chiar daca lumea crede ca Sonata Lunii e doar prima bucata, cea mai celebra dintre cele trei pe care le are, de fapt, sonata.
O pun aici pe toata, intr-o interpretare absolut geniala, The One, a pianistului Wilhelm Kempff. Sa nu mai ascultati alta, alta nu exista…
Sint nevoita sa o pun pe bucati, fiindca asa e si pe youtube (eu o aveam pe caseta audio, sic). Asadar, povestea inchipuita de mine e cam asa:
Beethoven iubea nefericit o fata. Tanara frumoasa, trufasa. O iubea disperat si era obsedat de gandul ca nu i se raspunde la iubire…O vedea in fiecare zi si suferea ca un caine. Incerca sa ii spuna si sa ii smulga o dovada de iubire, dar ii era teama de respingere. Asadar, tot ce ii ramanea era inchipuirea lui si tortura din propria lui minte si suflet.
Sonata e scrisa intr-o noapte, de la rasaritul lunii pe ape, pana la apus. In prima parte, luna rasare agale si Beethoven e trist. E melancolic, e nostalgic dupa pacea mintii, dupa zilele in care nu era indragostit. Sufletul ii e facut tandari la picioarele pianului la care pana nu demult statea ea, Giulietta- eleva careia ii dadea lectii de pian si care ii luase si inima odata cu ele…Se uita in jos- disperare, se uita pe cer- singuratate…Luna zambeste rece, cel mai rece posibil…ii rascoleste si mai tare durerea cu impasibilitatea si frumusetea ei…E atat de frumoasa si atat de rece…E chiar ea- contesa!
In fine, Beethoven isi plange amarul si sfasie cu el pe toti cei care il asculta. Oamenii sint masochisti, dar si durerea are ceva extraordinar si fascinant in ea. Durerea, pana la un punct, e inteligenta. Iar durerea din dragoste are ceva sublim. Prima parte, adagio sostenuto:
Ei, dar tot plangad asa, parca s-a mai dus amarul si Beethoven s-a linistit. Ba mai mult- capata speranta! Da, luna e in capul cerului acuma si e stralucitoare. Nu mai zambeste rece, ci parca rade prietenos de-a dreptul! Daca, totusi, Giulietta il iubeste…? Uite, deunazi s-a uitat mai gales la el…Iar azi aproape ca si-au atins mainile in timp ce repetau…Iar mama Giuliettei parca nu-l mai uraste asa tare> azi l-a intrebat, chiar, daca vrea zahar la ceai…Da da, e clar, o sansa tot ar fi!
A doua si cea mai scurta parte…allegretto
Dar vai! Visul s-a sfarsit!! Furtuna!! Moarte!! O, soarta nemiloasa!! Cai alergand in spume in mintea si sufletul chinuit al lui Beethoven…Pasiune ucigatoare, vant aducator de furtuna…Ce viata nenorocita…Ce destin crud…
Beethoven se cearta acum cu toate fortele naturii, si poate chiar cu Dumnezeu. Toate iluziile sale s-au spulberat. Realizeaza inutilitatea sperantei lui si isi constientizeaza soarta de vesnic cersetor la poarta iubirii. Sonata se termina la fel cum a inceput- trist, dar de data asta nu mai e nostalgica, ci violenta si rascolitoare. Si categorica. Luna a apus, e intuneric, soarele nu va mai rasari vreodata. E sfarsitul lumii, caci fara dragoste, nu e nimic.
Ultima parte, presto agitato:
Oriunde ai fi acum, dragul meu Ludwig, sa stii ca eu te iubesc. Chiar mult de tot. Ce minuni ai stiut tu sa faci cu visele tale…Iti multumesc, dragul si zbuciumatul meu Ludwig. Van Beethoven.
