Feeds:
Posts
Comments

Archive for May, 2010

Pai…in primul rand pentru ca asa m-am invatat. N-am fost dintotdeauna asa, nu. Dimpotriva. La o adica, sa fim seriosi> e suficient sa ne uitam putin de tot in jur ca sa cadem in cea mai neagra depresie, sa vrem sa emigram, sa injuram, sa…etc.

Cineva, un vorbitor din asta motivational (imi scapa numele) spunea ca, in atitudinea noastra fata de viata, nu avem decat doua optiuni> sa ni se para un cosmar, sau de-a dreptul minunata. Auzind eu acestea, m-am gandit mai profund.

In fine, azi am cumparat cirese si capsune. E atat de simplu sa te bucuri! Stiu> ministrul de Finante a anuntat ca va fi si mai rau, in fiecare zi mor o gramada de oameni, romanii ies in strada, unei vecine i-au spart casa, unei prietene i-au taiat salariul cu 70%, alta a ramas fara job…Etc etc etc. E suficient sa deschid televizorul la stiri ca sa ma darame (asta e intentia lor, dar nu reusesc, de fapt) pentru doua zile. Un singur buletin e destul…

Am lucrat in stiri cu imagini si va fac o marturisire> erau zile in care nu puteam lucra. Plangeam singura si infundat la baie de cate imi vedeau ochii si nu eram buna de nimic. Nu puteam explica nimanui ce e in mintea si in sufletul meu, parea ca imi bat joc de ei, nu? Aveam doua alternative> sa ma dezumanizez si sa pun morti pe galantar ca o carne macra, sau sa vad in fiecare zi ororile lumii acesteia (caci le vedeam brute si netaiate, ce vedeti voi sint imagini cenzurate, cel putin asa erau cand lucram eu, in urma cu cativa ani> acum nu stiu care mai sint standardele, dar am impresia ca se arata cat mai multe rani deschise…)

Asa ca am renuntat. Am stiut ca nu sint facuta pentru asta.
Dar sa lasam. Era vorba despre optimism, iar eu am divagat din nou.

Asadar, mi-am educat optimismul. Am realizat ca starea de bine, la fel ca si starea de “acasa” nu tin de exterior, ci de ceea ce se intampla in lumea (mult mai vasta si mai plina de aventura) din interior.

Asta nu inseamna ca ignor ceea ce vad in jur si suferinta celorlalti. Nu, dimpotriva. Dar incerc sa nu o transform intr-o realitate absoluta si acaparanta. Pana la urma, de ce ne-am lua atat de tare in serios?

Eu cred ca oamenii sint destul de razgaiati si usor de manipulat. Daca ne aducem aminte, a fost razboi la noi in tara…Au fost vremuri in care oamenii isi fierbeau pantofii ca sa manance…Au fost vremuri in care tifosul se trata cu apa rece…

Unde mai pui ca nu mai departe de 20 de ani in urma traiam ca niste sobolani in intuneric. Comunismul asta inseamna pentru mine> intuneric. Un cenusiu continuu. Ca stare. Lasand, desigur, la o parte, duiosia anilor de copilarie, care sint frumosi aproape oricum si oricand, iar eu am avut o copilarie chiar colorata si sanatoasa.

Asadar, inainte de a ne smulge parul din cap si de a ne depune repede actele pentru emigrare, va invit sa facem un exercitiu de imaginatie sau mai degraba de aducere aminte si sa vedem cam de ce ar trebui sa fim optimisti.

Nu ii acuz pe cei care au ales sa plece, dimpotriva> ii admir. E un act de sacrificiu si de curaj maret. Eu insa n-as putea, stiu sigur ca as fi un esec total, pentru ca mi s-ar face dor de tara asta ever underconstruction…Raman aici sa pun umarul si sa sting lumina 🙂

Stiu sigur ca nu ii voi putea schimba pe ceilalti, dar instinctiv nu ma pot abtine si ii mai atrag atentia cate unui stapan de caine ca orasul nu e o toaleta publica. Chiar azi am facut asta cu un tanar (din pacate) care m-a privit indiferent si a plecat mai departe, cu cainele lui negru batran si frumos tuns lasand carnaciori galbeni in urma….

Dupa ce mi-a trecut sentimentul de revolta, mi-am dat seama ca am ajuns sa iubesc Orasul, dupa atatia ani in care l-am injurat si am stat in el fara sa stiu exact de ce…Incerc sa fac tot ce pot eu mai bine si mai frumos, sa fiu mai buna decat ieri in micul meu univers. Cu siguranta asta se simte undeva, nici eu nu stiu exact unde si cum, dar stiu sigur ca se simte.

De aia sint optimista 🙂

Read Full Post »

Acasa

O zi speciala, s-ar putea spune, desi a fost destul de obisnuita…Totusi, nu mai pot tacea si ma intorc la confesiunile mele de pe blog, care mi-au adus destule necazuri si pumni in stomac…Ma intreb si eu de unde atata umoare si nervi consumati pentru niste biete postari, care in fond si la urma urmei, sint ale mele, subiective, personale si complet mediocre…Ce-i drept, unora le place jazzul, si tot astfel, unora le place ce scriu…
Uite, va zic aici, o data pentru totdeauna> nu m-am visat niciodata, nici macar in accesele mele cele mai paranoice, nici Shakespeare, nici Borges si nici macar Plesu sau Patavecipici.

Buuun. Sa revenim. Azi mi-a zis cineva ca am un stil de lucru foarte romanesc, “cu scuzele de rigoare” :D…Ca un comentariu la faptul ca eu merg “din aproape in aproape” in a-mi forma o retea etc…Era in fond vorba despre un proiect pe care vreau sa-l scriu si sa obtin ceva cu el, iar eu ii cerusem ajutorul acestui om. De la inceput s-a aratat foarte intepat si m-a tratat ca si cum n-am nicio sansa, oricum…Ca exista “enorm de multe aplicatii”, ca imi trebuie co-finantare, ca m-am trezit tarziu, ca sint foarte amatoare in tot ce fac…etc si alte chestii care imi spuneau toate in cor> do not attempt to hope and believe!

Ei, abia asta mi-a parut stilul romanesc.
Ce-i drept, omul m-a ajutat cumva, totusi, nu inainte de aceasta sapuneala descurajanta.

Dar sa lasam. Desi am inceput cu un of, voiam de fapt sa vorbesc despre acasa.
Multa vreme n-am prea stiut ce inseamna cuvantul asta. Desi nu m-am plimbat foarte tare in viata mea, instinctiv m-am referit intotdeauna la Romania ca fiind acasa, desi am injurat si eu cot la cot cu toti ceilalti plaiurile mioritice care m-au adus de multe ori la disperare.

Am fost plecata cel mai mult sase luni din tara si am sustinut ca nu-mi lipseste catusi de putin traiul “accablant” din Romania. De fapt, nici prin cap nu-mi mai trecea sa ma mai gandesc la tara noastra comuna…Imi era dor uneori sa vorbesc in limba noastra-i o comoara si vorbeam singura sau cu straini care nu intelegeau nimic, dar care gaseau ca e frumos ce zic…Abia cand am primit un pachet (celebrul si studentescul pachet he he) de acasa, a navalit in mine, exact ca un tsunami, sentimentul de dor de acasa.

Azi am cunoscut o femeie grozava, care a stat ceva timp in strainatate si s-a intors in Romania, unde a realizat o inventie absolut unica si geniala (atentie> tot “treaba romaneasca” :)) si pe care a decis sa o produca in Romania. Am vrut si de fapt i-am si spus ceva de genul> v-ati intors si ati ales sa faceti asta din patriotism…dupa care am reformulat…Imi suna tare fals cuvantul asta, dar asta mi s-a parut ca era. Pur patriotism. Sa revii acasa. Sa recunosti unde esti acasa 🙂

Mai stiu pe cineva care a ajuns in Nepal. E acolo de nu stiu cat timp si a zis, cand a fost sunat din Romania si intrebat cand se intoarce> “He he, pai am ajuns ACASAAA!!”

Mai stiu si ca de multe ori casa poate parea in alta parte…De tare multe ori.

Mai stiu si ca strainatatea, neagra asta de strainatate, mi-a cucerit unii din cei mai dragi oameni si ma simt cam la fel cum e Romania> vaduvita de aproape tot ce avea mai bun…Supravietuiesc asa si prefer sa imi fie dor de ei decat de casa, chiar daca uneori mi se strange inima si simt clar ca e acolo in piept, de dor.

Eu una nu ma inscriu la niciuna din categoriile mentionate mai sus. De fapt, mint> si mie mi s-a parut ca sint acasa in alea sase luni departe de casa…Si eu am injurat si mi-am dorit (nu suficient de mult, se pare) sa plec unde vad cu ochii…

Am si zis de fiecare data cand calcam pe pamant strain, cu un idealism si o naivitate de-a dreptul prostesti> “Acaaaaaasa”! “Aici vreau sa traiesc!”

De fiecare data sfarseam prin a ma intoarce in aceeasi casa poetica de primavara, vara, toamna si iarna din Bucuresti, in care imi duc zilele de 15 ani.

Cert e ca> din frica (?), din lasitate (?), din patriotism (??), din comoditate (?), din stilul meu romanesc de a avea idei si a nu le duce la capat si de a merge din aproape in aproape (?), din destin (?) din toate motivele astea la un loc sau din altele inca necunoscute mie…am ramas aici.

Cred totusi ca tipul asta- care de altfel isi injura in fiecare zi poporul si spune cu un dispret simpatic, in care nici el nu crede cu adevarat> “natie de biciclisti” (nu se refera insa la cei care merg cu bicicleta :))- asadar, acest tip avea dreptate cand imi spunea, de data asta pe un ton cat se poate de serios> “aici sint radacinile”.

De asta imi e cel mai teama> ca mi-ar fi prea dor de ce e aici, de radacinile astea, asa cum sint sau cum nu sint ele si de natia noastra de biciclisti cu care eu ma simt acasa. Si oricum, stilul asta al meu total neprofesionist si aerian nu s-ar potrivi decat intr-o tara la fel de nebuna ca a noastra. Si atunci, la ce bun sa plec?

In acelasi timp, ce minunate si necesare sint iesirile intr-o lume straina complet…Cata relaxare sa vezi alti oameni, alte civilizatii, sa bei un alt fel de cafea la un alt colt de strada…Sa iti speli gandurile cu chipuri straine, care de care mai inedite si mai frumoase in varietatea lor…Unul din locurile mele preferate de pe planeta (in afara de cele in care vad doar verde si albastru si hai, putin galben sau cafeniu)> asadar, unul din cele mai fascinante locuri este pentru mine un aeroport sau o gara. Desigur, in asteptarea unui avion sau tren care sa ma duca departe…Drumul in sine e ceva care tine de igiena mentala, un must have pentru mine.

Nu mai inteleg nimic. E cam tarziu si n-am nicio concluzie. Imi voi duce asadar existenta in continuare pe plaiurile mioritice. Si voi continua sa injur, sa ma mir, sa plec, sa ma intorc, sa le iubesc si vai 😉 sa scriu. Cel putin pentru inca o vreme.

Dar hai sa inchei aici, spunandu-va – fara nicio legatura- ce citesc eu din cand in cand, atunci cand imi amintesc sa ma uit intr-un anume loc secret, aproape invizibil, pe zidul unei case vechi, obosita dar inca frumoasa, ca o doamna veche cu o stralucire vazuta numai de ochii care stiu. Trec aproape in fiecare zi pe langa ea, dar, cum zic> imi aduc aminte numai din cand in cand sa recitesc niste cuvinte care mi-au itit lacrimi in ochi cand le-am vazut prima data. Ei, si eu sint culmea si plang cam repede…

Asadar, pe zidurile ei, aproape sters complet de timp si ploaie, scrie de ani de zile, cu o caligrafie unduita ca de fetita de 8 ani, cu creta alba, abia vizibil, astfel:

“un fir de papadie
stie mai mult
decat o academie”.

Read Full Post »