Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘Delicateria’ Category

Vedere de la mare

Fiindca mi-ai zis cu tristete in glas ca nu ti-am mai trimis nici macar o raza de soare in ultima vreme, uite, iti trimit acum o vedere de la mare. Distilez usurel amintirile si iata, rechem marea calma si rece, ca o lupa clara si miscatoare prin care se vede totul, si pietrele albe si portocalii de pe fund, algele verzi, pestisorii si puietul fricos…Sau nisipul fierbinte prin care imi trec mainile ca prin blana unui animal care imi scapa printre degete…Sau carabusul care isi traieste ultimele clipe la picioarele mele in agonie, de la care imi iau fara cuvinte ramas bun…
Sau vantul care aduce miros sarat si bun de mare, apa albastra, cartofii prajiti de pe mal, statul la plaja fara nici un gand, corturi cuminti si colorate, soarele prin umbrela…
Copiii si cainii plajei si alte miracole marine…
Pielea arsa de soare si mirosul ei aspru si sarat, de salbaticiune…
Mancare buna, zambete si case albastre, scoici, pietre si astfel de nimicuri…
Haide, vino si tu, in septembrie ne asteapta doar marea, am vorbit eu cu ea.

Advertisements

Read Full Post »

Un eseu

Eseu vine de la frantuzescul essai, adica incercare. O sa incerc, asadar, sa smulg din memoria mea zidita cateva amintiri din India.

Prima data cand am urcat in Himalaya (pe o sosea, civilizat, cu autocarul :D) era in urma cu 10 ani, cand habar n-aveam eu de multe. Nici acum nu ma pot lauda ca stiu o gramada, insa din memoria mea pusa sub pecete a iesit un sunet, dintr-o data, care mi-a adus aminte aproape proustian de momentul acela.
Si nici macar nu m-am uitat la vreo fotografie de atunci. Incerc sa scot momentul de la naftalina asa, ca un batranel din alte timpuri, in care nu exista nicio alta posibilitate de a pastra amintiri, in afara de exercitiile de memorie.

Ma ajuta mult si muzica, sa spunem ca batranelul asta asculta muzica hippie in tinerete si ca avea in minte un fel de tonomat muzical personal, care declansa cate o melodie potrivita pentru fiecare situatie.

Ei bine, pe cand autocarul ne ducea tot mai sus si aerul devenea tot mai rar si mai ciudat, la inceput mai timid, apoi din ce in ce mai clar, am inceput sa aud o piesa veche, pe care in mod surprinzator o ascultam in liceu, pe o caseta flower-power, cu tot felul de melodii din anii de glorie ai miscarii cu flori, droguri si muzica buna…

Uitandu-ma in jur, la bolovanii de pe marginea drumului pe care scria cu litere imense “Free Tibet”, la zapada din munte, la cerul fara nori, la maretia pietrei din jur, la apele subtiri si copacii inalti si austeri, mergand asa aproape amortita, muta de uimire si nestiind ce sa cred, cu mintea aproape total oprita, lacrimi mari imi ieseau din ochi si imi curgeau pe obraji ca niste mici rauri necontrolate. Atunci tonomatul s-a declansat din nou si pentru un timp a cantat aceeasi melodie, ca o coloana sonora pentru filmul meu preferat, intr-una din scenele mele preferate din toate timpurile.

Epilogue

images flickering in my mind
of sitting with you under long woods
near the river flowing by
I tried today …..but didn’t cry

by RS

Read Full Post »

E simplu

(ganduri pentru M, careia i-am trimis deja un ingeras)

Mai demult, acum cativa ani, am auzit la radio o cronica teatrala, un fel de bilant al anului respectiv. Vocea foarte avizata si profi spunea ca vorbise cu o prietena si ea i se plangea ca n-a mai fost de mult la o piesa care sa ii spuna un lucru simplu, banal, dar de care cu totii avem nevoie cand vine vorba de arta> si anume ca “viata e frumoasa si merita s-o traiesti”.
Vocea avizata anula atunci orice spectacol al anului respectiv, aplicand acest algoritm simplu. Era, pe buna dreptate, obosita si agasata de toate declaratiile de razboi cu comunismul, cu parintii, piesele de dragoste, de ura, manifeste artoide sau chiar artistice de-a dreptul…Ce mai, una peste alta, toate pareau a fi departe de rolul pe care il indeplineste atat de frumos arta uneori. Sa ne faca sa uitam de micimea lucrurilor de zi cu zi si sa visam un pic, sa ne inchipuim alte lucruri si sa spunem ca viata e, totusi, foarte frumoasa. De fapt, sa recunoastem asta, sa ne readucem aminte.

Am vazut in seara asta un astfel de spectacol. Se cheama “Oscar si Tanti Roz”, joaca la Bulandra si e pus in scena stralucit de Chris Simion, o regizorita extrem de tanara (30 si un pic), extrem de profunda si extrem de sensibila.
E destul de greu pentru mine sa pun in cuvinte emotiile unui spectacol…
In tot cazul, incerc sa o fac pentru ca ma gandesc mult la cineva foarte drag mie, care e foarte departe si pe care tare as vrea s-o pot strange in brate tare de tot…
Pe scurt, in piesa e vorba despre baietelul Oscar care isi traieste ultimele zile la spital, insotit de inimoasa si mareata Tanti Roz si copiii bolnavi Peggy Blue si Bacon. Un manifest emotionant pentru viata dar si pentru moartea fara teama, un text incarcat de insemnatate, roluri memorabile si interpretari perfecte. E un spectacol pe care l-am urmarit cu ochii permanent inlacrimati si cu pielea infiorata la fiecare 10 minute…Actorii insisi l-au jucat asa.

Am iesit de acolo cu trei ganduri.

Ca pentru asta mi-ar fi greu sa plec din Romania> n-as mai putea vedea asemenea piese.
Ca as fi vrut sa pot sa fiu si eu un fel de Tanti Roz pentru acel cineva de departe in clipele acestea.
Si ca viata e frumoasa si merita s-o traim, asa cum se cuvine.

La urma urmei, cea mai potrivita cronica despre piesa ar incapea in cuvintele lui Tanti Roz despre Oscar>
“Mi-a daruit atata iubire ca o sa-mi ajunga pentru toata viata”.

PS> multumiri lui Razvan si Boby

Read Full Post »

Ce mai fac eu

Azi gatim o delicatesa> se ia un Fursec delicios, de preferinta Mecanic, se aduce niste ceai bun de fructe, se asezoneaza cu niscaiva semnale si se ia la intrebari simpatice timp de 45 de minute.

La urma se intra (sigur) pe furseculmecanic.blogspot.com.

Azi, adica sambata, 10 aprilie, de la 18.10 ora Romaniei la http://www.rri.ro (butonul 2).

Pofta buna! 🙂

Read Full Post »

Podul cu minuni

Pentru ca ma inspiri si pentru ca mi-ai facut aproape cel mai frumos compliment din lume, astazi iti fac o dedicatie.
Pun in ea asa:

mirosul parului unei fetite

firele de iarba taiate in parc si lasate in mormane

cateva capsune si nectarine

un scaun vechi cu brate circulare si foarte comod

o melodie care iti aduce invariabil aminte de mare

un pic de mare, desigur (chiar daca numai din cand in cand)

ganduri secrete care te fac sa zambesti

o supa foaaaarte foarte buna de broccoli

un loc nou, neasteptat si surprinzator de placut

o pisica la geam

o intalnire intensa cu un prieten drag si vechi

poze din copilarie

o seara la patinoar

cateva planuri de vacanta

un vin rosu si bun, care lasa dintii negri

o picatura-doua de parfum scump

niste magnolii infloriti, cu flori cat capul de mari

vise haioase pentru cand vei castiga la loto

un pui de somn furat in iarba intr-un parc din mijlocul orasului

desene animate de demult

un suc de portocale proaspat stoarse

raze de soare printre copaci

cateva fire de scortisoara si ghimbir pentru aroma

harababura dintr-o curte de scoala in pauza

prajituri de casa

o rochie noua sau una veche care vine foarte bine

sau macar o esarfa

un brat mare de lalele rosii din gradina

niste miros de dupa ploaie

mai multi nori de toate felurile si culorile (pentru aspect)

si multe carti care te fac sa razi.

Sau sa visezi.

Eu le tin intr-un pod si le scot uneori la iveala. Sper sa incapa in podul tau, unde tii si alte minuni. Toate acestea ca sa te insoteasca uneori si pentru ca si tu esti o minune 🙂

Read Full Post »

Bon voyage dans l’univers

Azi mi s-a parut ca o vad pe Lhasa de Sela intr-o masina, la volan. Eram la trecerea de pietoni si visam, ca de obicei cand merg pe strada, aproape absenta la ce e in jur (uneori ma intreb cum de nu m-a calcat nicio masina pana acum).
Asadar, chiar asa neatenta cum sint, am tresarit totusi> la volan era Lhasa. Da, da, stiu> e imposibil…Cu toate acestea, pe loc mi s-a facut dor de ea, un dor intens si dureros, aproape ca de bunicul, sau ca de un prieten vechi pe care l-am iubit mult cat era langa mine si pe care nu l-am mai vazut de mult…

(Un amic zice ca moartea ne scutura din superficialitate si sint absolut de acord cu el.)

Nu stiu de ce, de cate ori cineva se prapadeste, am tendinta de a ma raporta pe mine la acea persoana. E ca si cum as vrea sa-mi dau si mie nitica importanta> “si eu l-am cunoscut- si eu am dat mana cu ea- si mie mi-a zambit- si pe mine m-a iubit”…
E, intr-un fel, un mod egocentrist si un pic nepotrivit de a ma exprima in situatia data.

Si totusi, fiindca si eu sint om si nimic omenesc nu mi-e strain, la fel am facut si de data asta> cand am auzit ca Lhasa a murit, pe langa socul imediat si senzatia ca asa ceva nu se prea poate, mi-a venit aproape instant in minte experienta mea cu ea.

Care a fost simpla si minunata. Profunda si extrem de…nici nu stiu cum sa-i zic. Modesta? Nu, ca suna a “mediocru” (ce-a ajuns si cuvantul asta…). Necomplicata. Fireasca si nemijlocita. O experienta din acelea care iti dau voie buna si senzatia de plutire, asa cum fac marile intalniri.

Nu mai tin minte exact in ce circumstante am ajuns la concertul ei…Am aflat intamplator, parca in ziua concertului, si am decis sa mergem. Era o zi de luni. Era primavara, eram ingrozitor de indragostita (desi nu stiam). Am mers cu el de mana, noi doi. Ba, am mai si luat pe altcineva cu noi aproape cu forta si am intrat in Sala Palatului toti trei-doua fete si un baiat pe doua bilete-, cu inconstienta si tupeul superb -uneori- al indragostitilor…

Tin minte ca orasul nu era intesat de afise care sa anunte concertul si am aflat dintr-o intamplare fericita ca Lhasa a venit la Bucuresti…Trecerea ei a fost atat de discreta…ca o revelatie aproape> fara surle si trambite, fulguranta si de neuitat.

Mai tin minte ca scena era extrem de simpla, iar Lhasa de Sela arata ca o fiinta din alta lume. Eu n-o mai vazusem niciodata pana atunci si, ascultand muzica ei foarte grava, ma asteptam exact la opusul a ce era de fapt> o zana mica si blanda, energica si generoasa, imbracata intr-o simplisima rochita neagra…Nu era coafata (helas 😉 si avea un zambet cat Sala Palatului de mare. Vorbea soptit, dulce si mic…Povestea inainte de fiecare cantec ce zicea si cum s-a nascut piesa, totul era un basm, o calatorie prin lume… O data era visatoare si romantica pe strazile din Nisa, apoi calatorea ganditoare printre cactusii din Mexic, altadata era trista si cu inima ranita in New York…

Am plans la concertul ei. Nici nu banuiam cata sensibilitate ascunde acea bucatica de om. In ea se intalneau generozitatea si frumusetea, fragilitatea unei flori si forta unei furtuni de vara. Pasiunea unei cantarete de fado si profunzimea unei simfonii de Beethoven. Era dulce si tare, ca o licoare care patrundea placut in vine si imi incalzea sufletul care tremura parca de frig langa un alt suflet tremurand…Stateam in primele randuri.

Sala intreaga era…de fapt nici nu mai era. Imi amintesc doar legatura mea cu ea, a lui cu ea, a fetei de langa mine cu ea, a fiecarui om de pe randul din spate cu ea, a celor de pe randul din fata cu ea…Lhasa stabilise cu fiecare om din sala o legatura unica si personala, subtire, aproape invizibila dar de netagaduit. Parca trasese din noi, din fiecare, un fir de paianjen…Si, la fel ca in cantecul ala cu elefanti, ne legana pe toti si ne spunea povestea fiecaruia, fara sa ne fi cunoscut vreodata.

Cantareata aceasta ne daduse o lectie de viata…Delicata si profunda, foarte intensa, ca o lumina care strapunge stratul gros de nori vara, dupa furtuna…Tocmai ea, care inca de pe atunci se lupta pentru viata, era un model de seninatate si simplitate…Zambea necontenit, chiar si cand canta, zambea larg si isi dadea sufletul prin microfon, unei sali de oameni inmarmuriti si cu casutele din dreptul pieptului descuiate pe loc.

La sfarsit, cand parea ca panza s-a rupt, ca sa nu cadem dintr-o data ca elefantii, Lhasa ne-a citit o poezie in romana…Nu mai stiu exact ce versuri erau (poate Eminescu?), dar se vedea ca se straduise sa invete pronuntia corecta…Iar la sfarsit de tot, spre mirarea tuturor- sau macar a mea- i-a multumit simplu unei fete. A zis> “multumesc, Cristina” (sper ca am retinut corect numele)…

Mica zana cu aripi verzi, ca un spiridus bun, raspandea lumina in jur, o lumina care a ramas cu noi multa vreme. Si nici nu banuiam atunci cat de mult a ramas de fapt cu mine, in tot acest timp.

M-a impresionat nespus Lhasa cu discretia ei cuceritoare si nobletea care emana din toata fiinta ei…Felul ei natural de a fi in acelasi timp fragila si puternica, de a fi om si de a-si asuma slabiciunile umane, dar si de a se ridica la inaltimea zeilor prin maretia spiritului…Imi aducea aminte de Janis Joplin, de forta ei, dar Lhasa era mai putin rebela. Nu revendica nimic, nu facea decat sa-si exprime in cuvinte si sunete aburul dinauntru, numit suflet. Era rafinata si subtila. Era sincera si iti patrundea de la primul cantec sub piele.

Am plecat de la concert, desigur, vrajita. Under his spell, under her spell> ma indragostisem dublu (e posibil?)…Bewitched, bothered and bewildered…Pluteam, iar motivele pentru starea asta minunata se intretaiau.

Ma impresionase totul> glasul ei, prezenta ei, faptul ca recitase in romana…Muzica fantastica, versurile frumoase, vocea aceea unica, grava si sensibila…Ma intrebam cine era Cristina, de ce ii multumise micuta zana acestei fete?…Eram topita, el era de mana cu mine, lumea era a mea si jumatate din ea era si a lui…Am plutit amandoi apoi pe strazi, nici nu mai tin minte pana cand si pana unde.

Au trecut cativa ani, indragosteala s-a dus. Si Lhasa a cam plecat un pic dintre noi. Cu toate astea, praful asezat pe amintirea acelei zile e magic.

Mai mult decat orice, tin minte simplitatea Lhasei. Mi-am spus atunci> iata un artist desavarsit! Care nu are nevoie de lumini tipatoare, reclama agresiva, rochie decoltata si 5000 de prosoape albe.

Mi-am promis atunci ca o s-o revad pe Lhasa de Sela neaparat, candva, altcandva…

Intre timp, in toti acesti ani (vreo 5) care au trecut de atunci, n-am mai urmarit-o. Fiindca intelegeam (si iubeam) aceasta discretie, desi nu mai auzisem mult timp de ea, nu m-am mirat deloc. Nicio clipa nu m-am gandit ca o asemenea fiinta atat de diferita este si ea supusa legilor obisnuite. Nici gand sa-mi inchipui ca se lupta de atata timp cu boala asta al carei nume ma ingheata. Promisiunea de a o revedea a ramas undeva, suspendata temporar, dar niciodata de fapt anulata.

Asadar, asa facem. Ramane sa ne vedem, chiar daca un pic mai tarziu decat mi-am propus. Pana atunci sper ca sufletul Lhasei de Sela, atat de delicat si de frumos, are o calatorie placuta prin Univers…

Desi toate-s trecatoare pe lumea asta, de fiecare data cand o aud cantand, simt firul acela subtire de atunci cum inca ma leaga…
Ma leagana.

Read Full Post »

Acelasi gand

Caut ceva, nici eu nu stiu ce, cu o culoare nedefinita, gust nemaintalnit si o forma bizara…Un sunet neauzit, o suprafata neterminata…

O prezenta inefabila, un infinit delicat, strans tot intr-un punct definibil, intocmai ca o centrifuga…

Un ceva care ma doare cand ma gandesc la el…Care ma cheama spre el, la fel ca orizontul atunci cand apune soarele…

Care ma face sa plang fara sa-mi curga lacrimi, sa tremur fara sa-mi fie frig…

Ceva mut pe dinafara, un vuiet imens pe dinauntru…

O furtuna zbuciumata care undeva, la marginile ei, ar putea parea doar un vanticel de primavara…

O mare linistita, in care toti pestii din ea fac o dragoste nebuna.

Read Full Post »

Older Posts »