Feeds:
Posts
Comments

De fapt, voiam sa vorbesc despre prietenie.
Am o relatie foarte diversa cu felul acesta de a relationa…

Am prieteni cu care m-am vazut putin sau doar o singura data, acum mult timp, oameni cu care am petrecut cateva luni, zile sau doar ore. Cu toate acestea, ne scriem des si ne trimitem daruri, ne simtim foarte apropiati, ne impartasim lucruri de-ale vietii si ne sprijinim cu sfaturi. Ne exprimam dragostea chiar si la distanta, care pare a fi, de fapt, insusi ingredientul forte al acestui tip de prietenie.

Am si alt fel de prieteni, vechi si dragi, cu care am impartit multe experiente de-a lungul vietii…Bune si rele, acestea au sfarsit de fapt prin a construi acest alt tip de prietenie, al carei ingredient principal au ramas chiar ele.

Un tip de prietenie care imi place mult este si acela de circumstanta, de aeroport sau tren, sau de cativa pasi impreuna printr-un oras necunoscut.

Oamenii cu care ma simt foarte confortabil sunt cei pe care ii frecventez din cand in cand si cu care leg un alt tip de prietenie, neangajant si, prin urmare, vesnic si nedezamagitor nici de o parte, nici de alta. Desi pare un fel de conventie, la mijloc e, totusi, un alt tip de prietenie.

Uneori ma simt dezarmata, uneori am nevoie mai multa de ei, alteori le reprosez in mintea mea ca nu-mi reproseaza nimic si ca, prin urmare, nu putem evolua…Alteori, cand imi reproseaza cate ceva ma doare…Incat aproape ca nu stiu cum e mai bine.

Azi insa, pot sa spun cu mana pe inima, caci de acolo vin cuvintele adevarate> cel mai mult ii iubesc pe cei care, in tacere, merg langa mine. Fara sa vedem, ne tinem de mana pe viata. Fara sa stim, ne construim unii pe altii si ne suntem unii altora sprijin. Viata e mai simpla pentru ca existam unii pentru altii si pentru ca, din cand in cand, ne intalnim si ne luam tare de tot in brate.

Iar asta e, pentru mine, una din marile placeri ale vietii.

E simplu

(ganduri pentru M, careia i-am trimis deja un ingeras)

Mai demult, acum cativa ani, am auzit la radio o cronica teatrala, un fel de bilant al anului respectiv. Vocea foarte avizata si profi spunea ca vorbise cu o prietena si ea i se plangea ca n-a mai fost de mult la o piesa care sa ii spuna un lucru simplu, banal, dar de care cu totii avem nevoie cand vine vorba de arta> si anume ca “viata e frumoasa si merita s-o traiesti”.
Vocea avizata anula atunci orice spectacol al anului respectiv, aplicand acest algoritm simplu. Era, pe buna dreptate, obosita si agasata de toate declaratiile de razboi cu comunismul, cu parintii, piesele de dragoste, de ura, manifeste artoide sau chiar artistice de-a dreptul…Ce mai, una peste alta, toate pareau a fi departe de rolul pe care il indeplineste atat de frumos arta uneori. Sa ne faca sa uitam de micimea lucrurilor de zi cu zi si sa visam un pic, sa ne inchipuim alte lucruri si sa spunem ca viata e, totusi, foarte frumoasa. De fapt, sa recunoastem asta, sa ne readucem aminte.

Am vazut in seara asta un astfel de spectacol. Se cheama “Oscar si Tanti Roz”, joaca la Bulandra si e pus in scena stralucit de Chris Simion, o regizorita extrem de tanara (30 si un pic), extrem de profunda si extrem de sensibila.
E destul de greu pentru mine sa pun in cuvinte emotiile unui spectacol…
In tot cazul, incerc sa o fac pentru ca ma gandesc mult la cineva foarte drag mie, care e foarte departe si pe care tare as vrea s-o pot strange in brate tare de tot…
Pe scurt, in piesa e vorba despre baietelul Oscar care isi traieste ultimele zile la spital, insotit de inimoasa si mareata Tanti Roz si copiii bolnavi Peggy Blue si Bacon. Un manifest emotionant pentru viata dar si pentru moartea fara teama, un text incarcat de insemnatate, roluri memorabile si interpretari perfecte. E un spectacol pe care l-am urmarit cu ochii permanent inlacrimati si cu pielea infiorata la fiecare 10 minute…Actorii insisi l-au jucat asa.

Am iesit de acolo cu trei ganduri.

Ca pentru asta mi-ar fi greu sa plec din Romania> n-as mai putea vedea asemenea piese.
Ca as fi vrut sa pot sa fiu si eu un fel de Tanti Roz pentru acel cineva de departe in clipele acestea.
Si ca viata e frumoasa si merita s-o traim, asa cum se cuvine.

La urma urmei, cea mai potrivita cronica despre piesa ar incapea in cuvintele lui Tanti Roz despre Oscar>
“Mi-a daruit atata iubire ca o sa-mi ajunga pentru toata viata”.

PS> multumiri lui Razvan si Boby

De ce sint trista

Pentru ca am multi prieteni si ma simt atat de singura uneori.
Traiesc intr-o tara foarte frumoasa, cu oameni uneori foarte urati.

Pentru ca, desi vorbim mult, comunicam foarte putin.
Uneori ne imbracam sofisticat si suntem goi pe dinauntru….

Pentru ca strainatatea mi-a luat oamenii cei mai dragi.
Desi n-am spus, m-a durut.
Desi am spus, nu mi-a trecut.

Pentru ca nu vreau sa imbatranesc. Nu aici si nu asa…
Mi-e din ce in ce mai greu sa fie bine in lumea mea, cand, daca deschid putin fereastra, vad batraneii curati de la coltul strazii care cersesc muteste.

Pentru ca, desi radem impreuna, mi-e aproape imposibil sa ma mai simt bine, asa cum ma simteam, cu cine ma simteam…

Pentru ca mi-e foarte dor si ma doare pur si simplu inima.

Pentru ca desi tu pe mine, eu totusi pe altul.

De ce sint optimista

Pai…in primul rand pentru ca asa m-am invatat. N-am fost dintotdeauna asa, nu. Dimpotriva. La o adica, sa fim seriosi> e suficient sa ne uitam putin de tot in jur ca sa cadem in cea mai neagra depresie, sa vrem sa emigram, sa injuram, sa…etc.

Cineva, un vorbitor din asta motivational (imi scapa numele) spunea ca, in atitudinea noastra fata de viata, nu avem decat doua optiuni> sa ni se para un cosmar, sau de-a dreptul minunata. Auzind eu acestea, m-am gandit mai profund.

In fine, azi am cumparat cirese si capsune. E atat de simplu sa te bucuri! Stiu> ministrul de Finante a anuntat ca va fi si mai rau, in fiecare zi mor o gramada de oameni, romanii ies in strada, unei vecine i-au spart casa, unei prietene i-au taiat salariul cu 70%, alta a ramas fara job…Etc etc etc. E suficient sa deschid televizorul la stiri ca sa ma darame (asta e intentia lor, dar nu reusesc, de fapt) pentru doua zile. Un singur buletin e destul…

Am lucrat in stiri cu imagini si va fac o marturisire> erau zile in care nu puteam lucra. Plangeam singura si infundat la baie de cate imi vedeau ochii si nu eram buna de nimic. Nu puteam explica nimanui ce e in mintea si in sufletul meu, parea ca imi bat joc de ei, nu? Aveam doua alternative> sa ma dezumanizez si sa pun morti pe galantar ca o carne macra, sau sa vad in fiecare zi ororile lumii acesteia (caci le vedeam brute si netaiate, ce vedeti voi sint imagini cenzurate, cel putin asa erau cand lucram eu, in urma cu cativa ani> acum nu stiu care mai sint standardele, dar am impresia ca se arata cat mai multe rani deschise…)

Asa ca am renuntat. Am stiut ca nu sint facuta pentru asta.
Dar sa lasam. Era vorba despre optimism, iar eu am divagat din nou.

Asadar, mi-am educat optimismul. Am realizat ca starea de bine, la fel ca si starea de “acasa” nu tin de exterior, ci de ceea ce se intampla in lumea (mult mai vasta si mai plina de aventura) din interior.

Asta nu inseamna ca ignor ceea ce vad in jur si suferinta celorlalti. Nu, dimpotriva. Dar incerc sa nu o transform intr-o realitate absoluta si acaparanta. Pana la urma, de ce ne-am lua atat de tare in serios?

Eu cred ca oamenii sint destul de razgaiati si usor de manipulat. Daca ne aducem aminte, a fost razboi la noi in tara…Au fost vremuri in care oamenii isi fierbeau pantofii ca sa manance…Au fost vremuri in care tifosul se trata cu apa rece…

Unde mai pui ca nu mai departe de 20 de ani in urma traiam ca niste sobolani in intuneric. Comunismul asta inseamna pentru mine> intuneric. Un cenusiu continuu. Ca stare. Lasand, desigur, la o parte, duiosia anilor de copilarie, care sint frumosi aproape oricum si oricand, iar eu am avut o copilarie chiar colorata si sanatoasa.

Asadar, inainte de a ne smulge parul din cap si de a ne depune repede actele pentru emigrare, va invit sa facem un exercitiu de imaginatie sau mai degraba de aducere aminte si sa vedem cam de ce ar trebui sa fim optimisti.

Nu ii acuz pe cei care au ales sa plece, dimpotriva> ii admir. E un act de sacrificiu si de curaj maret. Eu insa n-as putea, stiu sigur ca as fi un esec total, pentru ca mi s-ar face dor de tara asta ever underconstruction…Raman aici sa pun umarul si sa sting lumina 🙂

Stiu sigur ca nu ii voi putea schimba pe ceilalti, dar instinctiv nu ma pot abtine si ii mai atrag atentia cate unui stapan de caine ca orasul nu e o toaleta publica. Chiar azi am facut asta cu un tanar (din pacate) care m-a privit indiferent si a plecat mai departe, cu cainele lui negru batran si frumos tuns lasand carnaciori galbeni in urma….

Dupa ce mi-a trecut sentimentul de revolta, mi-am dat seama ca am ajuns sa iubesc Orasul, dupa atatia ani in care l-am injurat si am stat in el fara sa stiu exact de ce…Incerc sa fac tot ce pot eu mai bine si mai frumos, sa fiu mai buna decat ieri in micul meu univers. Cu siguranta asta se simte undeva, nici eu nu stiu exact unde si cum, dar stiu sigur ca se simte.

De aia sint optimista 🙂

Acasa

O zi speciala, s-ar putea spune, desi a fost destul de obisnuita…Totusi, nu mai pot tacea si ma intorc la confesiunile mele de pe blog, care mi-au adus destule necazuri si pumni in stomac…Ma intreb si eu de unde atata umoare si nervi consumati pentru niste biete postari, care in fond si la urma urmei, sint ale mele, subiective, personale si complet mediocre…Ce-i drept, unora le place jazzul, si tot astfel, unora le place ce scriu…
Uite, va zic aici, o data pentru totdeauna> nu m-am visat niciodata, nici macar in accesele mele cele mai paranoice, nici Shakespeare, nici Borges si nici macar Plesu sau Patavecipici.

Buuun. Sa revenim. Azi mi-a zis cineva ca am un stil de lucru foarte romanesc, “cu scuzele de rigoare” :D…Ca un comentariu la faptul ca eu merg “din aproape in aproape” in a-mi forma o retea etc…Era in fond vorba despre un proiect pe care vreau sa-l scriu si sa obtin ceva cu el, iar eu ii cerusem ajutorul acestui om. De la inceput s-a aratat foarte intepat si m-a tratat ca si cum n-am nicio sansa, oricum…Ca exista “enorm de multe aplicatii”, ca imi trebuie co-finantare, ca m-am trezit tarziu, ca sint foarte amatoare in tot ce fac…etc si alte chestii care imi spuneau toate in cor> do not attempt to hope and believe!

Ei, abia asta mi-a parut stilul romanesc.
Ce-i drept, omul m-a ajutat cumva, totusi, nu inainte de aceasta sapuneala descurajanta.

Dar sa lasam. Desi am inceput cu un of, voiam de fapt sa vorbesc despre acasa.
Multa vreme n-am prea stiut ce inseamna cuvantul asta. Desi nu m-am plimbat foarte tare in viata mea, instinctiv m-am referit intotdeauna la Romania ca fiind acasa, desi am injurat si eu cot la cot cu toti ceilalti plaiurile mioritice care m-au adus de multe ori la disperare.

Am fost plecata cel mai mult sase luni din tara si am sustinut ca nu-mi lipseste catusi de putin traiul “accablant” din Romania. De fapt, nici prin cap nu-mi mai trecea sa ma mai gandesc la tara noastra comuna…Imi era dor uneori sa vorbesc in limba noastra-i o comoara si vorbeam singura sau cu straini care nu intelegeau nimic, dar care gaseau ca e frumos ce zic…Abia cand am primit un pachet (celebrul si studentescul pachet he he) de acasa, a navalit in mine, exact ca un tsunami, sentimentul de dor de acasa.

Azi am cunoscut o femeie grozava, care a stat ceva timp in strainatate si s-a intors in Romania, unde a realizat o inventie absolut unica si geniala (atentie> tot “treaba romaneasca” :)) si pe care a decis sa o produca in Romania. Am vrut si de fapt i-am si spus ceva de genul> v-ati intors si ati ales sa faceti asta din patriotism…dupa care am reformulat…Imi suna tare fals cuvantul asta, dar asta mi s-a parut ca era. Pur patriotism. Sa revii acasa. Sa recunosti unde esti acasa 🙂

Mai stiu pe cineva care a ajuns in Nepal. E acolo de nu stiu cat timp si a zis, cand a fost sunat din Romania si intrebat cand se intoarce> “He he, pai am ajuns ACASAAA!!”

Mai stiu si ca de multe ori casa poate parea in alta parte…De tare multe ori.

Mai stiu si ca strainatatea, neagra asta de strainatate, mi-a cucerit unii din cei mai dragi oameni si ma simt cam la fel cum e Romania> vaduvita de aproape tot ce avea mai bun…Supravietuiesc asa si prefer sa imi fie dor de ei decat de casa, chiar daca uneori mi se strange inima si simt clar ca e acolo in piept, de dor.

Eu una nu ma inscriu la niciuna din categoriile mentionate mai sus. De fapt, mint> si mie mi s-a parut ca sint acasa in alea sase luni departe de casa…Si eu am injurat si mi-am dorit (nu suficient de mult, se pare) sa plec unde vad cu ochii…

Am si zis de fiecare data cand calcam pe pamant strain, cu un idealism si o naivitate de-a dreptul prostesti> “Acaaaaaasa”! “Aici vreau sa traiesc!”

De fiecare data sfarseam prin a ma intoarce in aceeasi casa poetica de primavara, vara, toamna si iarna din Bucuresti, in care imi duc zilele de 15 ani.

Cert e ca> din frica (?), din lasitate (?), din patriotism (??), din comoditate (?), din stilul meu romanesc de a avea idei si a nu le duce la capat si de a merge din aproape in aproape (?), din destin (?) din toate motivele astea la un loc sau din altele inca necunoscute mie…am ramas aici.

Cred totusi ca tipul asta- care de altfel isi injura in fiecare zi poporul si spune cu un dispret simpatic, in care nici el nu crede cu adevarat> “natie de biciclisti” (nu se refera insa la cei care merg cu bicicleta :))- asadar, acest tip avea dreptate cand imi spunea, de data asta pe un ton cat se poate de serios> “aici sint radacinile”.

De asta imi e cel mai teama> ca mi-ar fi prea dor de ce e aici, de radacinile astea, asa cum sint sau cum nu sint ele si de natia noastra de biciclisti cu care eu ma simt acasa. Si oricum, stilul asta al meu total neprofesionist si aerian nu s-ar potrivi decat intr-o tara la fel de nebuna ca a noastra. Si atunci, la ce bun sa plec?

In acelasi timp, ce minunate si necesare sint iesirile intr-o lume straina complet…Cata relaxare sa vezi alti oameni, alte civilizatii, sa bei un alt fel de cafea la un alt colt de strada…Sa iti speli gandurile cu chipuri straine, care de care mai inedite si mai frumoase in varietatea lor…Unul din locurile mele preferate de pe planeta (in afara de cele in care vad doar verde si albastru si hai, putin galben sau cafeniu)> asadar, unul din cele mai fascinante locuri este pentru mine un aeroport sau o gara. Desigur, in asteptarea unui avion sau tren care sa ma duca departe…Drumul in sine e ceva care tine de igiena mentala, un must have pentru mine.

Nu mai inteleg nimic. E cam tarziu si n-am nicio concluzie. Imi voi duce asadar existenta in continuare pe plaiurile mioritice. Si voi continua sa injur, sa ma mir, sa plec, sa ma intorc, sa le iubesc si vai 😉 sa scriu. Cel putin pentru inca o vreme.

Dar hai sa inchei aici, spunandu-va – fara nicio legatura- ce citesc eu din cand in cand, atunci cand imi amintesc sa ma uit intr-un anume loc secret, aproape invizibil, pe zidul unei case vechi, obosita dar inca frumoasa, ca o doamna veche cu o stralucire vazuta numai de ochii care stiu. Trec aproape in fiecare zi pe langa ea, dar, cum zic> imi aduc aminte numai din cand in cand sa recitesc niste cuvinte care mi-au itit lacrimi in ochi cand le-am vazut prima data. Ei, si eu sint culmea si plang cam repede…

Asadar, pe zidurile ei, aproape sters complet de timp si ploaie, scrie de ani de zile, cu o caligrafie unduita ca de fetita de 8 ani, cu creta alba, abia vizibil, astfel:

“un fir de papadie
stie mai mult
decat o academie”.

Ce mai fac eu

Azi gatim o delicatesa> se ia un Fursec delicios, de preferinta Mecanic, se aduce niste ceai bun de fructe, se asezoneaza cu niscaiva semnale si se ia la intrebari simpatice timp de 45 de minute.

La urma se intra (sigur) pe furseculmecanic.blogspot.com.

Azi, adica sambata, 10 aprilie, de la 18.10 ora Romaniei la http://www.rri.ro (butonul 2).

Pofta buna! 🙂

Podul cu minuni

Pentru ca ma inspiri si pentru ca mi-ai facut aproape cel mai frumos compliment din lume, astazi iti fac o dedicatie.
Pun in ea asa:

mirosul parului unei fetite

firele de iarba taiate in parc si lasate in mormane

cateva capsune si nectarine

un scaun vechi cu brate circulare si foarte comod

o melodie care iti aduce invariabil aminte de mare

un pic de mare, desigur (chiar daca numai din cand in cand)

ganduri secrete care te fac sa zambesti

o supa foaaaarte foarte buna de broccoli

un loc nou, neasteptat si surprinzator de placut

o pisica la geam

o intalnire intensa cu un prieten drag si vechi

poze din copilarie

o seara la patinoar

cateva planuri de vacanta

un vin rosu si bun, care lasa dintii negri

o picatura-doua de parfum scump

niste magnolii infloriti, cu flori cat capul de mari

vise haioase pentru cand vei castiga la loto

un pui de somn furat in iarba intr-un parc din mijlocul orasului

desene animate de demult

un suc de portocale proaspat stoarse

raze de soare printre copaci

cateva fire de scortisoara si ghimbir pentru aroma

harababura dintr-o curte de scoala in pauza

prajituri de casa

o rochie noua sau una veche care vine foarte bine

sau macar o esarfa

un brat mare de lalele rosii din gradina

niste miros de dupa ploaie

mai multi nori de toate felurile si culorile (pentru aspect)

si multe carti care te fac sa razi.

Sau sa visezi.

Eu le tin intr-un pod si le scot uneori la iveala. Sper sa incapa in podul tau, unde tii si alte minuni. Toate acestea ca sa te insoteasca uneori si pentru ca si tu esti o minune 🙂