Feeds:
Posts
Comments

Archive for January, 2009

Un pic cam greu

Fara coerenta si fara vreo pretentie, scriu astazi intr-o stare de oboseala inexplicabila. Poate o fi la mijloc baia fierbinte pe care tocmai am facut-o, poate vremea ploioasa de afara…Poate faptul ca…

E intim tare blogul asta. Cui sa ma plang, daca nu mie insami, celei care sta in mine si ma asculta orice-ar fi, ba imi mai si raspunde din cand in cand?…

Zilele astea ma intreb unde ne ducem cand ne ducem de aici. Nimic nou sub soare, dar uneori chiar ma preocupa raspunsul la intrebarea asta. Atata ne zbatem, ne chinuim si alergam dupa naluci, construim castele in Spania…apoi, cand e timpul sa plecam, facem totul sa mai stam. Sau ceilalti trag de noi sa mai stam.

De ce e plecarea asa de grea? De ce plangem? De ce suferim? Dacii se bucurau parca, nu?…

De ce nu e tragic, ci sublim faptul ca soarele apune? Oare pentru ca el nu dispare de tot, ci doar pleaca putin? Unde rasare soarele cand apune la noi? Pentru care dintre oameni ceea ce se vede aici ca un sfarsit e, de fapt, un nou inceput?

Oare nu cumva si oamenii intra in alta viata cand se duc din asta, intocmai ca soarele?

Sa ma ierti, mi-e cam greu acum.

O sa vina primavara cea vesnic tanara si ferice si-o sa ne bucuram impreuna de ea…Nu-i asa? Spune-mi ca da.

Advertisements

Read Full Post »

Daca cineva zice ca omul e o fiinta minunata, capabila de lucruri sublime, cea mai aleasa dintre creaturi, demna de chipul si asemanarea lui Dumnezeu, ba chiar Dumnezeu insusi- are dreptate.

Daca altcineva il contrazice si spune ca omul e o fiinta abjecta, in stare de crime abominabile, cu o natura josnica, cu inclinatii spre lene, furt si minciuna, desconsideratie fata de semeni si egoism atroce….si acel cineva are dreptate…

Depinde cum vreau sa vad lucrurile sau ce ochelari mi-am pus in ziua respectiva. Mai depinde de vreme, de cum am dormit, de ce am mancat, de ce am visat, de cati bani am in buzunar, de ce probleme am de rezolvat, de ce mi-a zis stiu eu cine, de ce nu mi-a zis stiu eu cine….Si tot asa.

Asta ar cam fi problema, de fapt.

Read Full Post »

I wish I knew, I wish I knew what makes me, me, and what makes you, you. It’s just another point of view. A state of mind I’m going through. So what I see is never true.

I wish I could tell, I wish I could tell what makes a heaven what makes a hell. And do I get to ring my bell? Or land up in some dusty cell while others reach the big hotel?

I wish I had, I wish I had the secret of good, and the secret of bad. Why does this question drive me mad? ‘Cause I was taught when but a lad that bad was good and good was bad.

I wish I knew the mystery of that thing called hate, and that thing called love. What makes the in-between so rough?  Why is it always push and shove?

I guess I just don’t know enough.

Read Full Post »

A doua dedicatie la postul meu privat de radio e pentru cei care au ramas langa mine, chiar daca uneori le-a venit sa plece.

Si daca ma gandesc mai bine, cantecul asta e, mai ales, pentru cei care au plecat, dar care au ramas inauntrul meu – cei care se intorc, din cand in cand, in visele mele. Si care uneori imi mai scriu sau chiar ma suna la telefon, depinde de nostalgia fiecaruia si de locatie…

Chiar cu ei, cei care au plecat, am mers alaturi o bucata de drum, un drum la care ma surprind gandindu-ma adeseori in ultima vreme. Fiecare mi-a lasat o urma si cu totii sint martorii unui fel de Big Bang din care s-a nascut Universul meu, cel plin de gauri negre, sateliti si comete si in care nu exista prea multa forta gravitationala.

Chiar daca in seara asta, cand scriu, eu sint in afara lor, ei sint acum- la fel ca si atunci- inauntrul meu: intocmai ca o samanta de planta care nu mai este ea, ci s-a transformat intr-o radacina subtire, din care a crescut miraculos chiar planta.

Read Full Post »

Postul meu de radio

Imi implinesc un vis secret…Cine ar fi crezut ca o sa fac asta, cu 5 ani in urma? Iata> lansez acum un post de radio privat, cu muzica mea preferata si dedicatii pentru oamenii mei. O sa le fac din cand in cand dedicatii si o sa tin un fel de discursuri ca la Oscar, de parca as fi primit un premiu in ziua respectiva, iar eu le datorez o parte din succesul meu.

Sau, pur si simplu, fac declaratii. De tot felul.

Pentru inceput, m-am gandit la o melodie draguta si optimista.

Prima dedicatie e pentru M 🙂

Cu melodia asta ma trezesc eu uneori in minte si imi place mult de tot. Am senzatia ca nimic nu-mi poate sta in cale. Am un sentiment plin, universal si pornesc in caruselul din ziua respectiva foarte increzatoare. Femeia asta are ceva tonic si inepuizabil. Eu chiar am simtit fiori cand a cantat la inaugurarea lui Obama.

Am remarcat ceva, apropo de clipul asta, facut in ’70: Aretha avea atunci o rochie extrem de scurta, dar chestiunea nu ma deranjeaza catusi de putin.  Ba chiar imi face placere. Am mai putina intelegere, insa, pentru goliciunea din 2000 si ceva. Vreau sa zic, de fapt, ca am obosit- vizual si moral- sa vad atatea picioare frumoase si busturi sexi contemporane care…canta :D. Nici frumusetea lor- chiar daca e acolo si e de la mama natura- nu mai valoreaza acum nimic in ochii mei, fiindca e complet golita de continut…

Uf, iar n-am nimic notabil de zis pentru voi in seara asta. Totusi, sint fericita, am avut o zi foarte buna la serviciu si in fond e blogul meu. Daca vreti, puteti sa ma criticati, eu ma bucur sa aud si pareri contra, chiar daca pe moment ma irita nitel.

Dar sa lasam, eram la capitolul dedicatii.

Dedicatia numarul doi e tot pentru M. Si asta pentru ca are nevoie. In plus, merita. Am ales ceva care pe mine ma remonteaza in orice moment, oricat de la pamant as fi. Mi se intampla uneori sa ma cuprinda inceputul si sa plang putin, fiindca ma simt pierduta in momentul respectiv…Tipul asta delicat si puternic  zice, totusi, asa de incurajator: “Even if I’m losing, it doesn’t mean I’m lost”…

Marturisesc aici ca, in unele seri, simt ca ceva mi-a scapat, ca am pierdut ceva in ziua respectiva. Uneori ma gandesc ca as fi putut face mai mult- mai mult si mai bine. Ma simt ca un peste mare intr-o balta prea mica, iar menirea mea e sa inot in oceane…

Coldplay imi reamintesc tocmai asta> ca trebuie sa inot mai departe, fiindca Oceanul meu ma asteapta…

Dar sa lasam baietii sa cante, asa de frumos cum o fac ei- dragii mei de ei. Ii ador nu numai pentru muzica>  versurile conteaza-asa de mult- cand ascult un cantec.

PS: azi am gasit o explicatie fff simpatica pentru o eroare de cautare pe net…Zicea asa> “Sorry, but you’re looking for something that isn’t there”

PPS: 😉

Read Full Post »

Dulceturile Marei

Azi Mara mi-a dat trei lingurite de dulceata din borcanele stranse cu grija in camara si frumos etichetate de manuta ei delicata.

Acolo se mai gasesc in orice anotimp, printre altele: gutui, cirese amare, zahar candel si batoane de scortisoara.

Azi face “mere coapte la cuptor (+ nuci, miere si scorti)”. Si exercitii de franceza, care nu-i plac prea mult, dar pe care le inghite cu cate o lingurita de dulceata.

si inca una

img_24542

Read Full Post »

Random thoughts

Blogul e pentru mine o descoperire fantastica. Daca m-ar intreba cineva care consider eu ca e descoperirea secolului, n-as raspunde “toaleta canalizata”- cum, se pare, au raspuns oamenii cu adevarat intr-un sondaj-, nici electricitatea, nici navetele spatiale, ci chiar asta- blogul. Mi-e dor de el in fiecare zi cand plec de acasa si imi vine sa scriu in fiecare seara, chiar si cand n-o fac, chiar si cand nu-mi vine, de fapt, sa zic nimic.

E felul meu de a ma conecta, intr-un fel, cu lumea exterioara, care, de fapt, nu e decat o proiectie a celei interioare. Cu alte cuvinte, sub pretextul ca ma adresez unui public oarecare, eu, de fapt, vorbesc cu mine si imi evaluez singura spusele.

E ianuarie si as vrea sa se faca imediat vara. Ba nu. Rectific- as vrea ca la 1 ianuarie sa inceapa brusc primavara. Sa ies afara din casa si sa vad copaci infloriti, sa miroasa a pamant reavan si sa vad oameni mai dezbracati si mai senini.

In fiecare dimineata in drumul meu spre serviciu intalnesc diverse persoane, femei si barbati. Ei nu prea imi atrag atentia cu nimic, probabil ca sint cinstiti- le e somn si sila sa mearga prin frig la birou, asa incat stau cufundati in hainele lor mari si nu exprima nimic.

Cu femeile, insa, e altceva. Zaresc diverse femei, toate altfel, ca si cum ar fi din specii diferite, la fel de diferite ca pestii si pisicile, spre exemplu. Nu mi-a venit un alt exemplu mai sugestiv, dar nu era asta ideea. Ma gandeam asa, ca sint ca un fel de fiinte din universuri paralele, de sine statatoare, fiinte care exprima o intreaga viata de zi cu zi, o obisnuinta de ani de zile, fiecare cu un suflet distinct si o citadela interioara construita de-a lungul a multe experiente, toate diferite si toate importante si grave…Ele sint, de departe, cel mai notabil spectacol al diminetii pana ajung la serviciu.

Femei puternice sau doar fetiscane wanna be; femei bogate, femei ciudate, machiate, coafate, imblanite si parfumate; femei triste si ponosite, maturatoare, lucratoare la banci sau vanzatoare la magazinele de lux de pe Calea Victoriei; femei frumoase sau sofisticate; femei plictisitoare sau interesante; femei batrane si hidoase, femei batrane cu feţe tinere- si mai hidoase; femei in varsta care cersesc, femei cu copii care cersesc; femei tinere, dezbracate si inghetate, femei intre doua varste, infofolite si speriate; femei imbatranite devreme, femei care vorbesc singure…Si niciuna, absolut niciuna nu zambeste.

Stiu sigur ca nu e prea frig pentru asta- ieri m-am intalnit cu un amic care cobora dintr-un 300 superaglomerat, in care eu tocmai voiam sa ma sui. Avea o faţa atat de vie, niste ochi stralucitori, asortati perfect cu un zambet larg si sincer, pana la urechi. Nici nu mai stiu daca mi-a zis ceva, in graba cu care eu urcam si el cobora, dar eu l-am salutat imediat, parca trezita atunci abia din somn. This guy really made my day, mi-am zis. De parca asteptam un semn. Avea un zambet asa de contagios, incat m-a tinut aproape pana la serviciu.

Peste zi, desigur, m-am enervat sau am uitat. Oricum, pana seara nervii mei erau deja folositi peste masura si nu ma mai asteptam decat la alte chestii obosite sau feţe triste cu care aproape ca m-am obisnuit. Am incheiat ziua, insa, cu o lectie de eleganta, oferita pe hol la dentist de un domn in varsta, care mi-a tinut haina sa ma imbrac.

Azi o doamna care venea din sens opus mi-a multumit ca am lasat-o sa treaca printre masini inaintea mea. De multe ori fac asta si cu barbatii dar ei nu se prind ;).

In fine. Ce vreau sa zic e ca ma surprind gesturile astea mici. Imi plac si ma agat de ele peste zi. Raman mereu surprinsa de bunatate, bun simt si noblete ca de lucruri aproape sterse complet din memorie, pe care le-am vazut candva in copilaria mea demult apusa, intr-un targ uitat de lume…Lucruri pe care mi-e atat de drag sa le revad…Ca atunci cand te intalnesti intr-un oras strain cu cineva cunoscut. Ce mica-i lumea! zici cu o mirare placuta- nu?

Am scris cam mult pentru cineva care n-a avut nimic de spus cand s-a apucat de scris…Stiu ca sint anacronica, suspecta cu idealurile mele prafuite, complet uncool si untrendy, dar eu chiar cred ca nu e un efort sa multumesti, sa spui te rog si sa te porti cat poti de frumos cu cineva strain, asa, fara nici un castig.

Mai stiu si ca am prieteni in ochii carora as castiga enorm daca as avea mai multi bani; cunostinte in fata carora as reprezenta cu totul altceva, mult mai atractiv daca m-as imbraca mai trendy si as vorbi mai spooky; colegi pentru care as insemna mai mult daca as avea opinii mai pragmatice, sau, dimpotriva- mai idealiste…

Dar e atat de bine sa am macar un singur om pe lumea asta care e acolo pentru ca sint exact asa cum sint- nici eu nu stiu cum prea bine, dar nu asta era important in propozitie.

Si mai e ceva- e atat de bine sa stiu ca e cineva care ma citeste in fiecare zi…Nu stiu daca e aceeasi persoana, dar nici asta nu era important in propozitie. (Fiindca oricum, numai azi, spre exemplu, am avut 23 de cititori :))

Inchei, mi-e somn, dar tare as mai scrie…Pun o melodie de sfarsit, pe care am cantat-o odata, demult, pe un peron in gara din Praga cu un mulatru mesianic pe nume Randall Brown. Un muzician care traia in Hamburg, zicea el, dar nu asta e important. Tipul asta mi-a prezis viitorul, intr-o discutie pur si simplu incredibila. Parea ca stie despre mine totul, fara ca eu sa-i fi spus nimic. Nu mai stiu nici eu ce mi-a zis exact, dar tin minte ca m-a surprins foarte tare.

Nu l-am mai vazut si n-am mai vorbit cu el niciodata de atunci, desi mi-am amintit de el de multe ori si chiar si acum mi-e dor de el. Mi-a dat o adresa si un numar de telefon, care n-au functionat niciodata, iar pe net e de negasit. Uneori ma intreb daca nu cumva am visat.

L-am cunoscut pentru o ora, intre doua trenuri. Nu stiu daca era high sau nu- la vremea aia inca nu era la moda sa fii high- dar momentul asta a fost unul din cele mai frumoase din viata mea. Am ajuns sa vorbim nici eu nu stiu cand si cum. Dupa vreo ora de povesti, s-a lasat un fel de tacere intre noi, am ajuns pe peron iar el a zis dintr-o data> hai sa cantam! si am cantat asa, ca de ramas bun, fara nimic altceva.

Versurile cantecului imi plac mult de tot. Eram pe peron trei- eu, el si inca o fata si cantam acolo in timp ce trenul se pregatea sa plece, iar oamenii se uitau lung la noi din vagoane…Un cliseu, dar ce sa fac- timpul chiar s-a oprit pentru mine acolo, ca un instantaneu pentru albumul meu cu poze preferate din toate timpurile.

Read Full Post »

Older Posts »