Feeds:
Posts
Comments

Archive for June, 2009

Far away, so close

Am plecat din Marele Oras pentru o zi, din nou, in acest weekend. Am mai facut acest experiment, dar niciodata nu mi s-a intamplat sa ma intorc cu senzatia ca nu am mai vazut vreodata locurile astea atat de cunoscute…

Il urasc si il iubesc in acelasi timp pe Marele Oras, e ca un partener vechi de care ma satur in fiecare saptamana; pe care il parasesc cat de des pot; pe care il insel cu alte locuri mai frumoase, mai curate, cu orase minunate si cu munte si cu mare…

…dar de care imi e dor cand plec si pe care il regasesc altfel de fiecare data…

Visez, visez si recunosc>mi-e teama.
Ascult putin Tom Waits si imi trece. Si, la urma-urmei> de ce mi-ar fi?…

Advertisements

Read Full Post »

My role model

Iata mai jos un interviu facut de Iulia Blaga pentru Hotnews cu Eugenia Voda> modelul meu romanesc in materie de jurnalism, feminitate, umanitate in general…Nu mai multe de cinci ca ea daca am avea- am fi salvati!
Din pacate, cred ca avem chiar mai multe de cinci, dar stau bine ascunse in casutele si familiile lor, departe de intinatoarea gura a lumii…

Dar sa lasam. S-o ascultam mai bine pe Eugenia:

Eugenia Voda: “Intotdeauna am detestat televiziunea, dar la modul fellinian, cu zambetul pe buze”

autor>Iulia Blaga>HotNews.ro

Iulia Blaga: Am gasit intr-un interviu mai vechi de-al tau o fraza care m-a socat, si voi incepe cu ea, inainte de orice altceva: “Am facut televiziune asa cum, in vremea celui de-al doilea razboi, existau doamne care lucrau, voluntar, ca infirmiere in spitalele pline de raniti.” Nu inteleg!! Vorbim oare despre Romania si despre televiziunea din Romania?! Cum se suprapune aceasta componenta mesianica peste peisajul tot mai dezolant al televiziunii de la noi?

Eugenia Voda: Ma bucur daca te-a socat, asa si trebuie! Ai impresia ca in spitale nu era cel putin la fel de dezolant ca in balamucul televizistic din Romania de azi? Si apoi, acele doamne care mergeau acolo, ca sa spele un coridor sau sa panseze niste raniti, te asigur ca nu vedeau in asta o “componenta mesianica”, ci mergeau pur si simplu pentru ca era nevoie de ajutor.

Asa am simtit si eu, prin anii ‘90, cand valurile de televiziune dezolanta se revarsau peste natie: ca e nevoie de ajutor…  Poate la mine (daca tot suntem la HOTnews), s-ar putea vorbi mai degraba de o componenta masochista! Pentru ca intotdeauna am detestat televiziunea, dar la modul fellinian, deci fara incrancenare sau repulsie, pur si simplu am detestat-o cu zambetul pe buze.

Daca sunt singura acasa, pot sa nu deschid televizorul cu lunile. Prefer sa citesc ziare. Sunt un intelectual  roman care a ales acest mod de expresie – televiziunea -, crezand ca poate fi de ajutor, atata tot. Cred ca m-am inselat si ca batalia e pierduta.

I.B.: Emisiunea “Profesionistii” implineste noua ani de existenta. Mai tine? Mai ai suflu? Ai senzatia ca inca putin si epuizezi profesionistii din Romania?
E.V.: Te felicit ca ai stat sa-i numeri. Din punctul meu de vedere, au trecut ca fulgerul. Acuma nu am timp sa-ti povestesc o teorie (stiintifica!), conform careia oricine persevereaza cum trebuie intr-un anumit domeniu are toate sansele sa devina genial. Deci, daca nu ai observat, afla ca am perseverat destul in televiziune ca sa fi devenit geniala :))

Nu am senzatia ca epuizez profesionistii, am senzatia ca ma epuizez pe mine inutil, si ca alte proiecte ale mele stau blocate din cauza televiziunii. Dar asta e cu masochismul, el merge mai departe, tot mai departe. E greu sa-i impui o limita rationala!


“Emisiunea ideala ar fi una in care eu sa tac tot timpul”

I.B.: Cum a inceput “Profesionistii”? Ideea iti apartinea?
E.V.: Ideea imi apartinea, da. Primele editii au fost mult mai usor de facut, pentru ca am invitat oameni care mai fusesera la televiziune si care “stiau sa vorbeasca”, prin natura meseriei lor.

Pe traseu, am invitat si oameni pe care i-am descoperit eu, care nu mai fusesera niciodata intr-un studio, care se exprimau greu, care se blocau, deci lucrurile s-au complicat treptat, “operatiile” de neurochirurgie pe care le-am efectuat in “spital” au fost din ce in ce mai migaloase.

Statistic vorbind, am avut o rata de supravietuire foarte buna, chiar daca am avut si esecuri, oameni pe care n-am reusit sa-i scot din limbajul de lemn nici cu macaraua, sau oameni de la care, dupa patru ore de stat de vorba, n-am retinut absolut nimic! Uneori ma gandesc ca as putea face sa para locvace pana si un mut!

I.B.: Cum arata emisiunea ideala?
E.V.: Emisiunea ideala, cu care nu m-am intalnit inca, ar fi una in care eu sa tac tot timpul, iar ceea ce aud sa fie palpitant! Deocamdata nu am avut parte de un monolog atat de genial incat sa ma amuteasca, drept care mi-am conceput emisiunile ca un dialog intre doua personaje, in care important este cel de-al treilea personaj : mesajul, pe care eu nu l-am trimis prin posta, ci prin televiziune!

Asta apropo de mogulul hollywoodian care a zis, si bine a zis : “Daca ai un mesaj, trimite-l prin posta!” Dar asta e valabil in cazul artei, nu in cazul unui mijloc de informare si de formare cum e televiziunea.

Dimpotriva, cred ca televiziunea ar trebui non-stop sa transmita mesaje, explicite, ca un mijloc foarte eficient de igienizare sociala. Din pacate, s-a pornit cu stangul de la “facerea lumii”, din ‘89, cu mahalaua expandata, iar acum lucrurile sunt scapate de sub control.

Trebuie sa spun ca nu sunt pentru democratie in cultura (dar nu e o parere originala, e si parerea unor celebri sociologi occidentali). Cred ca in cultura (iar televiziunea se include, totusi, aici) lucrurile trebuie tratate coerent si urmarind o anumita directie. Altfel se creeaza, iata, o epidemie a vulgaritatii si a stupiditatii, cu nimic mai putin spectaculoasa decat “gripa porcina” – o gripa porcina la figurat.

“Invitatii mei stau pe ganduri cand consider eu ca e necesar”

I.B.: “Profesionistii” a impus un stil de montaj inedit pentru talk show-urile inregistrate de la noi. La tine in emisiune s-ar parea ca invitatii nu stau pe ganduri, dupa cum nici tu nu esti niciodata luata pe nepregatite. Cum ai ajuns la acest format?
E.V.: Nu uita ca am o formatie de om de cinema. Am studiat teatrologia-filmologia si am facut, ani de zile, practica la montaj. Invitatii mei stau pe ganduri cand consider eu ca e necesar. Altfel, ma ghidez dupa un singur principiu : toate genurile sunt bune, in afara de genul plicticos.

De curand, un fizician pe care l-am avut invitat mi-a spus dupa ce a vazut emisiunea ca intelege ce fac eu. Ca in fizica, in laborator – adica in studio -, se produce experimentul, iar apoi, la montaj, eu construiesc teoria.

I.B.: Cum pregatesti o editie a “Profesionistilor”?
E.V.: Am o echipa mica si lucrez enorm, dar mi se pare penibil acum sa ma apuc sa si povestesc cum ma chinui. E ca si cand o campioana de patinaj artistic ar povesti cum se juleste ea la genunchi, in timpul antrenamentelor.

I.B. Au fost oameni pe care i-ai dorit in emisiune si te-au refuzat?
E.V.: Extrem de putini. Nu m-au refuzat pe mine, ci aceasta vitrina care se cheama televiziunea. Sunt oameni care nu au dat nici un interviu la televiziune in viata lor. Ii inteleg. Nici eu nu merg la nimeni, la nici o emisiune. E destul ca merg la a mea !

I.B.: De ce ai refuzat oameni care se invitau singuri la tine in emisiune? Modestia e un indiciu al profesionalismului?
E.V.: Nu, din superstitie. Si traiesc bine cu superstitiile mele. Cand imi aleg invitatii, hazardul guverneaza totul, vorba vulpii lui von Trier, “domneste haosul”!

I.B.: Cu emisiunea ta ai luat (pardon de expresie) pulsul elitei intelectuale din Romania. Care e concluzia ta dupa noua ani? Mai apar profesionisti?
E.V.: Profesionistii exista, dar nimeni nu are nevoie de ei, cam asta e concluzia mea. Sauve qui peut ! Dintre toate editiile pe care le-am facut pana acum, cel mai mult mi-a facut placere sa vorbesc cu fetita de 9 ani, campioana de sah, Daria Visanescu. N-am sa uit niciodata ochii ei mari, albastri, geniali, incercand sa inteleaga ce se intampla la masa noastra de sah.

I.B.: Cat la suta te mai simti critic de film?
E.V.: Mi-am tratat invitatii ca pe niste personaje vazute de un critic de film. Sigur ca uneori mi s-a parut ciudat, gen “da mama cu biciu-n mine !”, ca, in loc sa scriu o cronica de film stateam sa montez un stomatolog sau un crescator de trandafiri, sa zicem!

M-am gandit sa scot o carte cu cronicile mele preferate, pe care sa o intitulez “Si eu am fost critic de film”. Dar baiatul meu mi-a spus ca i se pare un titlu trist. Totusi, nu uita ca de la Cannes scriu zilnic, deci ma mentin in elita presei cinematografice acreditate cu “rose pastille”. Vorba aceea, sunt de acord sa fiu modest, dar sa se stie !

Read Full Post »