Azi mi s-a parut ca o vad pe Lhasa de Sela intr-o masina, la volan. Eram la trecerea de pietoni si visam, ca de obicei cand merg pe strada, aproape absenta la ce e in jur (uneori ma intreb cum de nu m-a calcat nicio masina pana acum).
Asadar, chiar asa neatenta cum sint, am tresarit totusi> la volan era Lhasa. Da, da, stiu> e imposibil…Cu toate acestea, pe loc mi s-a facut dor de ea, un dor intens si dureros, aproape ca de bunicul, sau ca de un prieten vechi pe care l-am iubit mult cat era langa mine si pe care nu l-am mai vazut de mult…
(Un amic zice ca moartea ne scutura din superficialitate si sint absolut de acord cu el.)
Nu stiu de ce, de cate ori cineva se prapadeste, am tendinta de a ma raporta pe mine la acea persoana. E ca si cum as vrea sa-mi dau si mie nitica importanta> “si eu l-am cunoscut- si eu am dat mana cu ea- si mie mi-a zambit- si pe mine m-a iubit”…
E, intr-un fel, un mod egocentrist si un pic nepotrivit de a ma exprima in situatia data.
Si totusi, fiindca si eu sint om si nimic omenesc nu mi-e strain, la fel am facut si de data asta> cand am auzit ca Lhasa a murit, pe langa socul imediat si senzatia ca asa ceva nu se prea poate, mi-a venit aproape instant in minte experienta mea cu ea.
Care a fost simpla si minunata. Profunda si extrem de…nici nu stiu cum sa-i zic. Modesta? Nu, ca suna a “mediocru” (ce-a ajuns si cuvantul asta…). Necomplicata. Fireasca si nemijlocita. O experienta din acelea care iti dau voie buna si senzatia de plutire, asa cum fac marile intalniri.
Nu mai tin minte exact in ce circumstante am ajuns la concertul ei…Am aflat intamplator, parca in ziua concertului, si am decis sa mergem. Era o zi de luni. Era primavara, eram ingrozitor de indragostita (desi nu stiam). Am mers cu el de mana, noi doi. Ba, am mai si luat pe altcineva cu noi aproape cu forta si am intrat in Sala Palatului toti trei-doua fete si un baiat pe doua bilete-, cu inconstienta si tupeul superb -uneori- al indragostitilor…
Tin minte ca orasul nu era intesat de afise care sa anunte concertul si am aflat dintr-o intamplare fericita ca Lhasa a venit la Bucuresti…Trecerea ei a fost atat de discreta…ca o revelatie aproape> fara surle si trambite, fulguranta si de neuitat.
Mai tin minte ca scena era extrem de simpla, iar Lhasa de Sela arata ca o fiinta din alta lume. Eu n-o mai vazusem niciodata pana atunci si, ascultand muzica ei foarte grava, ma asteptam exact la opusul a ce era de fapt> o zana mica si blanda, energica si generoasa, imbracata intr-o simplisima rochita neagra…Nu era coafata (helas 😉 si avea un zambet cat Sala Palatului de mare. Vorbea soptit, dulce si mic…Povestea inainte de fiecare cantec ce zicea si cum s-a nascut piesa, totul era un basm, o calatorie prin lume… O data era visatoare si romantica pe strazile din Nisa, apoi calatorea ganditoare printre cactusii din Mexic, altadata era trista si cu inima ranita in New York…
Am plans la concertul ei. Nici nu banuiam cata sensibilitate ascunde acea bucatica de om. In ea se intalneau generozitatea si frumusetea, fragilitatea unei flori si forta unei furtuni de vara. Pasiunea unei cantarete de fado si profunzimea unei simfonii de Beethoven. Era dulce si tare, ca o licoare care patrundea placut in vine si imi incalzea sufletul care tremura parca de frig langa un alt suflet tremurand…Stateam in primele randuri.
Sala intreaga era…de fapt nici nu mai era. Imi amintesc doar legatura mea cu ea, a lui cu ea, a fetei de langa mine cu ea, a fiecarui om de pe randul din spate cu ea, a celor de pe randul din fata cu ea…Lhasa stabilise cu fiecare om din sala o legatura unica si personala, subtire, aproape invizibila dar de netagaduit. Parca trasese din noi, din fiecare, un fir de paianjen…Si, la fel ca in cantecul ala cu elefanti, ne legana pe toti si ne spunea povestea fiecaruia, fara sa ne fi cunoscut vreodata.
Cantareata aceasta ne daduse o lectie de viata…Delicata si profunda, foarte intensa, ca o lumina care strapunge stratul gros de nori vara, dupa furtuna…Tocmai ea, care inca de pe atunci se lupta pentru viata, era un model de seninatate si simplitate…Zambea necontenit, chiar si cand canta, zambea larg si isi dadea sufletul prin microfon, unei sali de oameni inmarmuriti si cu casutele din dreptul pieptului descuiate pe loc.
La sfarsit, cand parea ca panza s-a rupt, ca sa nu cadem dintr-o data ca elefantii, Lhasa ne-a citit o poezie in romana…Nu mai stiu exact ce versuri erau (poate Eminescu?), dar se vedea ca se straduise sa invete pronuntia corecta…Iar la sfarsit de tot, spre mirarea tuturor- sau macar a mea- i-a multumit simplu unei fete. A zis> “multumesc, Cristina” (sper ca am retinut corect numele)…
Mica zana cu aripi verzi, ca un spiridus bun, raspandea lumina in jur, o lumina care a ramas cu noi multa vreme. Si nici nu banuiam atunci cat de mult a ramas de fapt cu mine, in tot acest timp.
M-a impresionat nespus Lhasa cu discretia ei cuceritoare si nobletea care emana din toata fiinta ei…Felul ei natural de a fi in acelasi timp fragila si puternica, de a fi om si de a-si asuma slabiciunile umane, dar si de a se ridica la inaltimea zeilor prin maretia spiritului…Imi aducea aminte de Janis Joplin, de forta ei, dar Lhasa era mai putin rebela. Nu revendica nimic, nu facea decat sa-si exprime in cuvinte si sunete aburul dinauntru, numit suflet. Era rafinata si subtila. Era sincera si iti patrundea de la primul cantec sub piele.
Am plecat de la concert, desigur, vrajita. Under his spell, under her spell> ma indragostisem dublu (e posibil?)…Bewitched, bothered and bewildered…Pluteam, iar motivele pentru starea asta minunata se intretaiau.
Ma impresionase totul> glasul ei, prezenta ei, faptul ca recitase in romana…Muzica fantastica, versurile frumoase, vocea aceea unica, grava si sensibila…Ma intrebam cine era Cristina, de ce ii multumise micuta zana acestei fete?…Eram topita, el era de mana cu mine, lumea era a mea si jumatate din ea era si a lui…Am plutit amandoi apoi pe strazi, nici nu mai tin minte pana cand si pana unde.
Au trecut cativa ani, indragosteala s-a dus. Si Lhasa a cam plecat un pic dintre noi. Cu toate astea, praful asezat pe amintirea acelei zile e magic.
Mai mult decat orice, tin minte simplitatea Lhasei. Mi-am spus atunci> iata un artist desavarsit! Care nu are nevoie de lumini tipatoare, reclama agresiva, rochie decoltata si 5000 de prosoape albe.
Mi-am promis atunci ca o s-o revad pe Lhasa de Sela neaparat, candva, altcandva…
Intre timp, in toti acesti ani (vreo 5) care au trecut de atunci, n-am mai urmarit-o. Fiindca intelegeam (si iubeam) aceasta discretie, desi nu mai auzisem mult timp de ea, nu m-am mirat deloc. Nicio clipa nu m-am gandit ca o asemenea fiinta atat de diferita este si ea supusa legilor obisnuite. Nici gand sa-mi inchipui ca se lupta de atata timp cu boala asta al carei nume ma ingheata. Promisiunea de a o revedea a ramas undeva, suspendata temporar, dar niciodata de fapt anulata.
Asadar, asa facem. Ramane sa ne vedem, chiar daca un pic mai tarziu decat mi-am propus. Pana atunci sper ca sufletul Lhasei de Sela, atat de delicat si de frumos, are o calatorie placuta prin Univers…
Desi toate-s trecatoare pe lumea asta, de fiecare data cand o aud cantand, simt firul acela subtire de atunci cum inca ma leaga…
Ma leagana.
Hilde 