In a manner of speaking

Azi am gasit fericirea. Era chiar la coltul strazii, o vindea un barbat intre doua varste, destul de saracacios, dar cu o fata de om cinstit si muncit. A costat 10 lei. Omul s-a bucurat peste masura.

Am luat-o in brate, ca pe un copil. M-am suit in autobuz si lumea a inflorit. Doua controloare au amendat o fata draguta si dezamagita de patanie. Cand m-am apropiat de usa sa cobor, una dintre controloare a zambit si mi-a spus> ce frumos miros…Eu am zis> da, sint preferatele mele! Si sint de gradina…Si eu am acasa, dar inca n-au inflorit, a zis ea…Si ne-am zambit prietenos, desi cu cateva clipe inainte ea era o controloare care aducea nefericirea pe chipul fetelor frumoase.

Am umblat asa, cu odorul meu in brate. Lumea zambea si inflorea. Si ziua era curata si insorita, spalata de ploaie si perfecta ca un ou. O zi din acelea in care totul e posibil.

A venit primavara, cu nervii ei intinsi ca niste corzi de vioara care abia asteapta sa cante. Am fotografiat toti mugurii care mi-au iesit in cale, i-am aratat pozele si unui politist care a zambit si mi-a multumit.

Primavara asta vine ca intotdeauna, miraculos de la fel si intrigant de altfel. Asa vine ea, mereu intempestiv si surprinzator, nici una nici doua, copacii sint plini de flori roz, albe, portocalii.

Imi vine sa cant, sa alerg pe strazi si sa merg cu bicicleta. Imi vine sa ma tavalesc ca un caine in iarba proaspata si mi-e foame si somn incontinuu. Mi-e dor sa fur iar un somn in parc.

M-am intalnit ca din intamplare cu o fata pe care n-o mai vazusem de mult. Era cu trotineta. Mi-a spus ca sint o pata de culoare pe strada. I-am dat si ei sa tina odorul. Era adevarat, te facea sa infloresti instant, ca si cand pana atunci erai un mugure gata sa pocneasca, dar inca inchis intr-o folie subtire si invizibila, practic inexistenta. Ne-am intalnit la coltul strazii, tot ca din intamplare, cu caisul care in fiecare an face cuminte caise zemoase si parfumate, cat merele de mari, pe care nu le mananca nimeni. Ne-am uitat amandoua fascinate la florile lui alb-rozalii. La vara poate ne suim impreuna in el, ni se incleiasera gurile de pofta.

N-am mai putut vorbi, asa ca am plecat acasa.

In vasul maro de lut, douazecisiuna de lalele au inflorit toata casa.

Vedere de la mare

Fiindca mi-ai zis cu tristete in glas ca nu ti-am mai trimis nici macar o raza de soare in ultima vreme, uite, iti trimit acum o vedere de la mare. Distilez usurel amintirile si iata, rechem marea calma si rece, ca o lupa clara si miscatoare prin care se vede totul, si pietrele albe si portocalii de pe fund, algele verzi, pestisorii si puietul fricos…Sau nisipul fierbinte prin care imi trec mainile ca prin blana unui animal care imi scapa printre degete…Sau carabusul care isi traieste ultimele clipe la picioarele mele in agonie, de la care imi iau fara cuvinte ramas bun…
Sau vantul care aduce miros sarat si bun de mare, apa albastra, cartofii prajiti de pe mal, statul la plaja fara nici un gand, corturi cuminti si colorate, soarele prin umbrela…
Copiii si cainii plajei si alte miracole marine…
Pielea arsa de soare si mirosul ei aspru si sarat, de salbaticiune…
Mancare buna, zambete si case albastre, scoici, pietre si astfel de nimicuri…
Haide, vino si tu, in septembrie ne asteapta doar marea, am vorbit eu cu ea.

Un eseu

Eseu vine de la frantuzescul essai, adica incercare. O sa incerc, asadar, sa smulg din memoria mea zidita cateva amintiri din India.

Prima data cand am urcat in Himalaya (pe o sosea, civilizat, cu autocarul :D) era in urma cu 10 ani, cand habar n-aveam eu de multe. Nici acum nu ma pot lauda ca stiu o gramada, insa din memoria mea pusa sub pecete a iesit un sunet, dintr-o data, care mi-a adus aminte aproape proustian de momentul acela.
Si nici macar nu m-am uitat la vreo fotografie de atunci. Incerc sa scot momentul de la naftalina asa, ca un batranel din alte timpuri, in care nu exista nicio alta posibilitate de a pastra amintiri, in afara de exercitiile de memorie.

Ma ajuta mult si muzica, sa spunem ca batranelul asta asculta muzica hippie in tinerete si ca avea in minte un fel de tonomat muzical personal, care declansa cate o melodie potrivita pentru fiecare situatie.

Ei bine, pe cand autocarul ne ducea tot mai sus si aerul devenea tot mai rar si mai ciudat, la inceput mai timid, apoi din ce in ce mai clar, am inceput sa aud o piesa veche, pe care in mod surprinzator o ascultam in liceu, pe o caseta flower-power, cu tot felul de melodii din anii de glorie ai miscarii cu flori, droguri si muzica buna…

Uitandu-ma in jur, la bolovanii de pe marginea drumului pe care scria cu litere imense “Free Tibet”, la zapada din munte, la cerul fara nori, la maretia pietrei din jur, la apele subtiri si copacii inalti si austeri, mergand asa aproape amortita, muta de uimire si nestiind ce sa cred, cu mintea aproape total oprita, lacrimi mari imi ieseau din ochi si imi curgeau pe obraji ca niste mici rauri necontrolate. Atunci tonomatul s-a declansat din nou si pentru un timp a cantat aceeasi melodie, ca o coloana sonora pentru filmul meu preferat, intr-una din scenele mele preferate din toate timpurile.

Epilogue

images flickering in my mind
of sitting with you under long woods
near the river flowing by
I tried today …..but didn’t cry

by RS

Scrisoare

Nu ti-am zis niciodata, dar uneori visez cu ochii deschisi la niste nebunii. Spre exemplu, cand ma plimbam pe strazi in Paris, imi venea sa las totul balta si sa fug ca nebuna catre primul taxi, sa ma arunc acolo ca si cum as fi fugit de politie si sa-i spun soferului sa ma plimbe prin oras de toti banii.
Sau, tot asa, uneori imi vine sa iau un autobuz pana la gara si sa cer un bilet pentru primul tren care pleaca, pana la capat.
Dar n-o fac niciodata, cred ca mi-e teama de consecinte si, vorba lui Woody Allen, ma preocupa viitorul fiindca acolo am de gand sa-mi petrec restul zilelor…Ar fi totusi foarte haios, trebuie sa recunosti.
In Bucuresti e foarte frumos zilele astea. Eu de obicei ma indragostesc in asemenea imprejurari. Poate ca e la fel ca si chestia cu taxiul sa cu trenul, dar pe asta n-o mai pot controla. Spre exemplu, cand vad mugurii care stau sa pocneasca, ii aud parca frematand si imi pare ca-mi vorbesc. Rad de mine, desigur, fiindca stiu ca o sa fiu mereu luata prin surprindere cand o sa pocneasca, desi ii urmaresc atent in fiecare zi. Am impresia ca e o conspiratie, fiindca toti copacii infloresc noaptea. Imi vine sa scot un strigat de uimire cand ii vad dimineata.
Am inceput sa slabesc. Nu prea mai mananc bine, nu mai dorm asa ca altadata. Spre exemplu, azi noapte, de fapt spre dimineata, canta o mierla de mama focului in copacul din curtea vecina. Noi nu mai avem copaci in curte fiindca ne-am modernizat, a venit cineva cu bani si ne-a facut frumos in curte, cel putin asa a zis vecina mea de 90 de ani.
Oricum, mi-ar fi placut sa fii si tu aici. Stii, ma gandeam ca ati plecat asa, toti, care-ncotro si m-ati lasat aici sa infrunt totul de una singura.
Si ma mai gandeam ca uneori oamenii scriu poezii ca sa spuna de fapt un secret pe care nu-l mai pot pastra si pe care nu-l pot dezvalui altfel.
Nu mai stiu ce sa-ti zic, desi aveam o gramada. A! Acum doua nopti te-am visat. Ne-am distrat amandoi in vis cu o tigara pe care o lasasei aprinsa si am crezut ca te-ai reapucat de fumat. Si tu ai zis ca nu, fiindca ti se face rau cand tragi primul fum. Eu am raspuns ca si mie si am ras amandoi complice. A fost haios.
Am luat mai multe decizii, am facut schimbari si in curand redecorez si casa. Asa e primavara, imi vine un dor de suflet curat si de duca, probabil de aici si povestea cu trenul.
Printre altele, am decis sa pun si niste lalele rosii pe mormantul tau. O sa arate splendid, pe pamantul reavan.

2010 in review

The stats helper monkeys at WordPress.com mulled over how this blog did in 2010, and here’s a high level summary of its overall blog health:

The Blog-Health-o-Meter™ reads This blog is on fire!.

Crunchy numbers

A Boeing 747-400 passenger jet can hold 416 passengers. This blog was viewed about 3,600 times in 2010. That’s about 9 full 747s.

In 2010, there were 11 new posts, growing the total archive of this blog to 91 posts.

The busiest day of the year was July 10th with 64 views. The most popular post that day was Cu capul in nor si ochii spre cer.

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were facebook.com, chrysallidis.wordpress.com, elena-pasima.blogspot.com, Google Reader, and my.yahoo.com.

Some visitors came searching, mostly for hildei, hilde ignatescu, hildei wordpress, cea mai frumoasa fata din lume, and cum sa fii cea mai frumoasa.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010.

1

Cu capul in nor si ochii spre cer December 2008
4 comments

2

Poti sa fii cea mai frumoasa fata din lume March 2009
5 comments

3

About me October 2007
8 comments

4

Sonata Lunii November 2008

5

Marile placeri ale vietii July 2010
2 comments

Inainte sa plec

Plec undeva nu chiar asa departe, la doar cateva mii de kilometri distanta, si nu pentru mult timp.

Totusi, am impresia ca plec cumva pentru totdeauna. Si intr-un fel asa si e. Eu, cea de acum, plec fara sa ma mai intorc. Trimit in locul meu pe altcineva, care va privi la fel, dar altfel lumea.

Cineva mi-a zis odata ca sufletul meu pare ciobit. Ii lipseste o parte, a zis, care se rupe atunci cand esti indragostit. Atunci mi-a picat fisa> era chiar ea, bucatica pe care am zis asa, intr-o doara, acum mult timp, ca am lasat-o undeva departe.

Hmmmm…acestea nu sint lucruri de glumit, caci vad ca in tot acest timp cat am asteptat plecarea, mi-a fost foame si sete, m-am cautat si aproape m-am gasit, m-a tot strigat ceva de departe, fara ca eu sa aud de unde si ce, fara sa stiu sau sa-mi dau seama.

Aveam, totusi, nelinistea aceea inefabila, care uneori ma facea sa ma trezesc noaptea brusc si limpede si sa stau cu ochii in tavan. Sau sa ma intristez la apusul soarelui. Sau sa oftez adanc din senin.

Cand am plecat din locul asta unde mi-am lasat sufletul (sau, ma rog, o bucata din el) nici macar n-am plans. Nici macar nu i-am imbratisat pe oamenii dragi si nici macar nu le-am spus ca ii iubesc.

A trecut ceva vreme de atunci.

Acum stiu ca lacrimile sint ca o rasina a sufletului, care trebuie si el aparat cumva de despartiri din astea, prea dese si prea profunde. Si ca imbratisarile ajuta mult.

Asadar, ma duc sa-mi aduc sufletul acasa si sa nu-l mai las niciodata pe nicaieri.

Pentru ca nu am timp sa ma vad cu voi toti, va marturisesc aici ca pretuiesc mult prezentele prin absenta…Si sper sa fie, si de-o parte, si de alta.

Eu o sa am grija sa ma intorc eu, aceeasi, chiar daca altfel. Sa fiti aici, da?
La fel.

The sound of silence

Uneori imi pare ca sintem instrumente intr-o Mare Orchestra. Spre exemplu, tu esti un pian, iar eu as putea fi o vioara, sa zicem. Fiecare dintre noi se pricepe la alt instrument decat el insusi si doar impreuna putem canta. Fiecare e in acelasi timp maestru si instrument.

Cand sintem impreuna, facem un fel de muzica, numai de noi auzita. Ne acordam uneori, iar apoi ne despartim, doar pentru a canta un alt fel de muzica, la si impreuna cu alte instrumente ale Marii Orchestre.

Iubesc aceasta muzica, mai ales cand e armonioasa.

Dar cel mai mult ma incanta tacerea dintre noi, linistea aceea care se umple uneori cu noi, atunci cand tacem impreuna, aproape sonor.

E un sunet care ramane chiar si dupa ce ai plecat, intocmai ca vuietul unei orgi care desi a tacut, inca mai vibreaza un timp.

Marile placeri ale vietii

De fapt, voiam sa vorbesc despre prietenie.
Am o relatie foarte diversa cu felul acesta de a relationa…

Am prieteni cu care m-am vazut putin sau doar o singura data, acum mult timp, oameni cu care am petrecut cateva luni, zile sau doar ore. Cu toate acestea, ne scriem des si ne trimitem daruri, ne simtim foarte apropiati, ne impartasim lucruri de-ale vietii si ne sprijinim cu sfaturi. Ne exprimam dragostea chiar si la distanta, care pare a fi, de fapt, insusi ingredientul forte al acestui tip de prietenie.

Am si alt fel de prieteni, vechi si dragi, cu care am impartit multe experiente de-a lungul vietii…Bune si rele, acestea au sfarsit de fapt prin a construi acest alt tip de prietenie, al carei ingredient principal au ramas chiar ele.

Un tip de prietenie care imi place mult este si acela de circumstanta, de aeroport sau tren, sau de cativa pasi impreuna printr-un oras necunoscut.

Oamenii cu care ma simt foarte confortabil sunt cei pe care ii frecventez din cand in cand si cu care leg un alt tip de prietenie, neangajant si, prin urmare, vesnic si nedezamagitor nici de o parte, nici de alta. Desi pare un fel de conventie, la mijloc e, totusi, un alt tip de prietenie.

Uneori ma simt dezarmata, uneori am nevoie mai multa de ei, alteori le reprosez in mintea mea ca nu-mi reproseaza nimic si ca, prin urmare, nu putem evolua…Alteori, cand imi reproseaza cate ceva ma doare…Incat aproape ca nu stiu cum e mai bine.

Azi insa, pot sa spun cu mana pe inima, caci de acolo vin cuvintele adevarate> cel mai mult ii iubesc pe cei care, in tacere, merg langa mine. Fara sa vedem, ne tinem de mana pe viata. Fara sa stim, ne construim unii pe altii si ne suntem unii altora sprijin. Viata e mai simpla pentru ca existam unii pentru altii si pentru ca, din cand in cand, ne intalnim si ne luam tare de tot in brate.

Iar asta e, pentru mine, una din marile placeri ale vietii.

E simplu

(ganduri pentru M, careia i-am trimis deja un ingeras)

Mai demult, acum cativa ani, am auzit la radio o cronica teatrala, un fel de bilant al anului respectiv. Vocea foarte avizata si profi spunea ca vorbise cu o prietena si ea i se plangea ca n-a mai fost de mult la o piesa care sa ii spuna un lucru simplu, banal, dar de care cu totii avem nevoie cand vine vorba de arta> si anume ca “viata e frumoasa si merita s-o traiesti”.
Vocea avizata anula atunci orice spectacol al anului respectiv, aplicand acest algoritm simplu. Era, pe buna dreptate, obosita si agasata de toate declaratiile de razboi cu comunismul, cu parintii, piesele de dragoste, de ura, manifeste artoide sau chiar artistice de-a dreptul…Ce mai, una peste alta, toate pareau a fi departe de rolul pe care il indeplineste atat de frumos arta uneori. Sa ne faca sa uitam de micimea lucrurilor de zi cu zi si sa visam un pic, sa ne inchipuim alte lucruri si sa spunem ca viata e, totusi, foarte frumoasa. De fapt, sa recunoastem asta, sa ne readucem aminte.

Am vazut in seara asta un astfel de spectacol. Se cheama “Oscar si Tanti Roz”, joaca la Bulandra si e pus in scena stralucit de Chris Simion, o regizorita extrem de tanara (30 si un pic), extrem de profunda si extrem de sensibila.
E destul de greu pentru mine sa pun in cuvinte emotiile unui spectacol…
In tot cazul, incerc sa o fac pentru ca ma gandesc mult la cineva foarte drag mie, care e foarte departe si pe care tare as vrea s-o pot strange in brate tare de tot…
Pe scurt, in piesa e vorba despre baietelul Oscar care isi traieste ultimele zile la spital, insotit de inimoasa si mareata Tanti Roz si copiii bolnavi Peggy Blue si Bacon. Un manifest emotionant pentru viata dar si pentru moartea fara teama, un text incarcat de insemnatate, roluri memorabile si interpretari perfecte. E un spectacol pe care l-am urmarit cu ochii permanent inlacrimati si cu pielea infiorata la fiecare 10 minute…Actorii insisi l-au jucat asa.

Am iesit de acolo cu trei ganduri.

Ca pentru asta mi-ar fi greu sa plec din Romania> n-as mai putea vedea asemenea piese.
Ca as fi vrut sa pot sa fiu si eu un fel de Tanti Roz pentru acel cineva de departe in clipele acestea.
Si ca viata e frumoasa si merita s-o traim, asa cum se cuvine.

La urma urmei, cea mai potrivita cronica despre piesa ar incapea in cuvintele lui Tanti Roz despre Oscar>
“Mi-a daruit atata iubire ca o sa-mi ajunga pentru toata viata”.

PS> multumiri lui Razvan si Boby

De ce sint trista

Pentru ca am multi prieteni si ma simt atat de singura uneori.
Traiesc intr-o tara foarte frumoasa, cu oameni uneori foarte urati.

Pentru ca, desi vorbim mult, comunicam foarte putin.
Uneori ne imbracam sofisticat si suntem goi pe dinauntru….

Pentru ca strainatatea mi-a luat oamenii cei mai dragi.
Desi n-am spus, m-a durut.
Desi am spus, nu mi-a trecut.

Pentru ca nu vreau sa imbatranesc. Nu aici si nu asa…
Mi-e din ce in ce mai greu sa fie bine in lumea mea, cand, daca deschid putin fereastra, vad batraneii curati de la coltul strazii care cersesc muteste.

Pentru ca, desi radem impreuna, mi-e aproape imposibil sa ma mai simt bine, asa cum ma simteam, cu cine ma simteam…

Pentru ca mi-e foarte dor si ma doare pur si simplu inima.

Pentru ca desi tu pe mine, eu totusi pe altul.