Plec undeva nu chiar asa departe, la doar cateva mii de kilometri distanta, si nu pentru mult timp.
Totusi, am impresia ca plec cumva pentru totdeauna. Si intr-un fel asa si e. Eu, cea de acum, plec fara sa ma mai intorc. Trimit in locul meu pe altcineva, care va privi la fel, dar altfel lumea.
Cineva mi-a zis odata ca sufletul meu pare ciobit. Ii lipseste o parte, a zis, care se rupe atunci cand esti indragostit. Atunci mi-a picat fisa> era chiar ea, bucatica pe care am zis asa, intr-o doara, acum mult timp, ca am lasat-o undeva departe.
Hmmmm…acestea nu sint lucruri de glumit, caci vad ca in tot acest timp cat am asteptat plecarea, mi-a fost foame si sete, m-am cautat si aproape m-am gasit, m-a tot strigat ceva de departe, fara ca eu sa aud de unde si ce, fara sa stiu sau sa-mi dau seama.
Aveam, totusi, nelinistea aceea inefabila, care uneori ma facea sa ma trezesc noaptea brusc si limpede si sa stau cu ochii in tavan. Sau sa ma intristez la apusul soarelui. Sau sa oftez adanc din senin.
Cand am plecat din locul asta unde mi-am lasat sufletul (sau, ma rog, o bucata din el) nici macar n-am plans. Nici macar nu i-am imbratisat pe oamenii dragi si nici macar nu le-am spus ca ii iubesc.
A trecut ceva vreme de atunci.
Acum stiu ca lacrimile sint ca o rasina a sufletului, care trebuie si el aparat cumva de despartiri din astea, prea dese si prea profunde. Si ca imbratisarile ajuta mult.
Asadar, ma duc sa-mi aduc sufletul acasa si sa nu-l mai las niciodata pe nicaieri.
Pentru ca nu am timp sa ma vad cu voi toti, va marturisesc aici ca pretuiesc mult prezentele prin absenta…Si sper sa fie, si de-o parte, si de alta.
Eu o sa am grija sa ma intorc eu, aceeasi, chiar daca altfel. Sa fiti aici, da?
La fel.
Esti cea mai frumoasa si cea mai desteapta si totusi mereu te intorci,,ciobita”…… si mai ciobita.Nu te mai intoarce,nu mai avea grija,noi suntem aici!
Scrisoarea unui fost elev catre Liceul Stefan cel Mare:
“Fac parte din generatia 1994 si acum, la aniversarea a 150 de ani am decis sa va fac o surpriza.
Probabil va asteptati la laude si la osanale insa nu veti avea parte de asa ceva.
Sunt destui cei care acum, la ceas aniversar, se vor inghesui sa o faca cu mai multa sau mai putina sinceritate.
Eu voi prezenta un adevar care o sa doara, daca mai exista etica si bun simt in aceasta lume.
Au trecut 16 ani de atunci, e foarte posibil ca multe lucruri sa se fi schimbat, insa poate ceea ce va scriu eu acum va va pune pe ganduri. Pentru ca societatea romaneasca va trebui sa se schimbe o data si o data. Si schimbarea va incepe in scoala, prin educarea noilor generatii. Iar dvs. dragi profesori, veti fi modelele acestor generatii.
Am intrat printre primii la acest liceu, deci se presupune ca eram un copil inteligent. Insa spre marea majoritate a colegilor mei de generatie si a celor ce alcatuiau pleiada de “stefanisti” proveneam dintr-o familie deosebit de modesta.
Acest liceu “de elita” era de fapt un mare bullshit. Propaganda cat incape pentru a atrage copii familiilor instarite si snoabe din oras. Care cotizau la bunastarea profesorashilor mai mult sau mai putin motivati sa presteze. Unii erau atat de motivati incat in cele 45 de minute balbaiau 2-3 vorbe neinteligibile intentionat, ca tu sa nu intelegi mai nimic si sa participi obligat – fortat la programul de meditatii particulare pe echipe, caci in viata totul se plateste. Inclusiv nota de trecere pentru care trebuia sa stii sa rezolvi cateva sute de probleme din gazetele de matematica, fizica, chimie…
La 14 ani, ma intalneam pentru prima data in viata, pastrand proportiile, cu o structura de tip mafiot.
Daca ardeai de dorinta de a trece clasa erai obligat sa mergi la meditatii sau sa cotizezi “baban” la acesti rechini la finalul trimestrului, ca vorba aia…era de unde. Altfel era evident ca nu ai de unde sa stii sa rezovi cele 3 probleme olimpice de la lucrarea de control, notata fiecare cu 3 puncte! In orele de clasa nu se lucra la asa ceva! In orele de clasa nu exista de fapt vreun interes pentru ceva anume! Se disecau in schimb diverse meschinarii: cine a aruncat cu creta la tabla, si alte asemenea, ca si cum nu aveam 15-16 ani ci 7-8.
Exista multa inteligenta destructiva la cei care detin puterea. Si lipsa de etica era la ordinea zilei.
In toata aceasta baltoaca ce mustea de parvenitism, blanuri naparlite si cash, fitze roz bombon, gene false si alte asemenea, au existat totusi (surprinzator!) cateva raze de lumina, oameni deosebiti, valori de necontestat, profesori pe care ii asteptam cu mult drag la ore.
Eu de exemplu imi amintesc cu multa nostalgie de dl. Profesor Octavian Nestor si de dl. profesor Marchitan.
Acum, la 34 de ani, dupa ce in viata am cunoscut tot soiul de oameni, realizez ca de fapt ceea ce ramane la final este caracterul si adevaratele caractere se cern si se perpetueaza. De la acestea incercam sa luam cei mai bun si sa ne formam in primul rand ca oameni. Ma uit in jurul meu si sunt din ce in ce mai rare…
Cu putina ironie dar mult adevar am punctat o realitate care probabil nu e pe placul multora. Este un esantion din ceea ce reprezinta societatea romaneasca de 20 de ani incoace, iar feedback-ul este cel pe care il meritati! Si poate va ajuta la un nou inceput!”
Scrisoarea unui fost elev catre Liceul Stefan cel Mare (cont.):
“Asa a ramas Liceul Stefan cel Mare in amintirea mea! Foarte bine stratificat si delimitat social si mai ales uman! Daca ma gandesc bine, eu chiar nu aveam ce cauta acolo…
Si cu ocazia aniversarii a 150 de ani, de la inaltimea mea intangibila de bancher (cred ca merit si eu dupa atatia ani sa fac o aroganta, right?) va pup…pe portofel!”
E OK, e parerea ta si am postat-o, dar ce legatura are cu blogul meu? Cred ca ai gresit destinatarul
Si inca ceva> o mare parte din credibilitatea unei pareri e data de semnatura.
Parerea mea! 😉
E ok, puteai sa publici sau nu scrisoarea…
Eu mi-am facut publica parerea prin mai multe mijloace (daca tot au insistat…)
Si numele meu este Andreea Astefanoaie.
What revelatory piece of writing..
Thank you
Andreea, ma bucur sa aud vesti de la tine, chiar si asa incrancenate. Eu am o amintire placuta si calda despre liceu si as avea multe de comentat la ceea ce ai scris tu in scrisoarea ta. Nu e insa locul aici. Iar daca am acceptat sa-ti public scrisoarea, nu inseamna ca fac din blogul meu un teren de contre in public. Daca vrei, o sa mai povestim altadata, poate la un ceai. Sau poate nu. Una peste alta, repet> liceul a insemnat o perioada frumoasa si inocenta in viata mea si nimic nu poate schimba asta. Te mai astept pe blog, cu pareri legate de scrierile mele. Toate cele bune! Cu drag