Plec undeva nu chiar asa departe, la doar cateva mii de kilometri distanta, si nu pentru mult timp.
Totusi, am impresia ca plec cumva pentru totdeauna. Si intr-un fel asa si e. Eu, cea de acum, plec fara sa ma mai intorc. Trimit in locul meu pe altcineva, care va privi la fel, dar altfel lumea.
Cineva mi-a zis odata ca sufletul meu pare ciobit. Ii lipseste o parte, a zis, care se rupe atunci cand esti indragostit. Atunci mi-a picat fisa> era chiar ea, bucatica pe care am zis asa, intr-o doara, acum mult timp, ca am lasat-o undeva departe.
Hmmmm…acestea nu sint lucruri de glumit, caci vad ca in tot acest timp cat am asteptat plecarea, mi-a fost foame si sete, m-am cautat si aproape m-am gasit, m-a tot strigat ceva de departe, fara ca eu sa aud de unde si ce, fara sa stiu sau sa-mi dau seama.
Aveam, totusi, nelinistea aceea inefabila, care uneori ma facea sa ma trezesc noaptea brusc si limpede si sa stau cu ochii in tavan. Sau sa ma intristez la apusul soarelui. Sau sa oftez adanc din senin.
Cand am plecat din locul asta unde mi-am lasat sufletul (sau, ma rog, o bucata din el) nici macar n-am plans. Nici macar nu i-am imbratisat pe oamenii dragi si nici macar nu le-am spus ca ii iubesc.
A trecut ceva vreme de atunci.
Acum stiu ca lacrimile sint ca o rasina a sufletului, care trebuie si el aparat cumva de despartiri din astea, prea dese si prea profunde. Si ca imbratisarile ajuta mult.
Asadar, ma duc sa-mi aduc sufletul acasa si sa nu-l mai las niciodata pe nicaieri.
Pentru ca nu am timp sa ma vad cu voi toti, va marturisesc aici ca pretuiesc mult prezentele prin absenta…Si sper sa fie, si de-o parte, si de alta.
Eu o sa am grija sa ma intorc eu, aceeasi, chiar daca altfel. Sa fiti aici, da?
La fel.
Hilde 